11. Filozofia budistă

Budismul a pătruns în China în primul mileniu după Crist şi se încadrează bine în datinile religioase ale rasei galbene. în cultul strămoşilor, chinezii adresaseră multă vreme rugăciuni morţilor; acum, ei pot să se şi roage pentru ei. Budismul s-a amestecat curând cu practicile rituale vagi ale taoismului în dezintegrare. Această nouă religie sintetică, cu templele ei de cult şi cu ceremonialul ei religios precis, nu a întârziat să devină cultul general acceptat de către popoarele din China, din Coreea şi din Japonia.

În anumite privinţe, este regretabil că budismul nu a fost răspândit înainte ca discipolii săi să fi pervertit tradiţiile şi învăţăturile cultului până într-atâta încât să facă din Gautama o fiinţă divină. Totuşi, mitul vieţii sale umane, împodobit cum a fost cu o mulţime de miracole, se vădeşte foarte atractiv pentru auditorii evangheliei nordice, sau ai Mahayanei, din budism.

Unii dintre discipolii lui ulteriori îi învaţă pe oameni că spiritul lui Sakyamuni Buddha revine periodic pe pământ ca un Buddha viu, deschizând astfel calea unei perpetuări indefinite de imagini ale lui Buddha, de temple, de ritualuri şi de falşi „Buddha în viaţă”. Astfel că religia marelui protestatar indian a sfârşit prin a se găsi înlănţuită în chiar aceste practici ceremoniale şi incantaţii rituale pe care le combătuse precis cu atât de multă cutezanţă şi le denunţase cu atât de mult curaj.

Marele progres adus de filozofia budistă constă în înţelegerea că orice adevăr este relativ. Prin mecanismul acestei ipoteze, budiştii au putut împăca şi pune în corelaţie divergenţele interioare ale propriilor lor scripturi religioase, precum şi divergenţele dintre aceştia şi mulţi alţii. S-a propovăduit că micile adevăruri erau fapte pentru o minte îngustă, iar marile adevăruri pentru o minte largă.

Această învăţătură afirma de asemenea că natura (divină) a lui Buddha există la toţi oamenii; că prin propriile sale eforturi omul poate ajunge să realizeze această divinitate interioară. Această învăţătură este una dintre cele mai clare prezentări ale adevărului în legătură cu Ajustorii Gândirii care a fost făcută vreodată de o religie a Urantiei.

Evanghelia originară a lui Siddharta, aşa cum o interpretau discipolii lui, comporta o mare limitare, întrucât ea încerca să elibereze complet sinele uman de toate restricţiile naturii muritoare prin tehnica care consta în izolarea acestui sine faţă de realitatea obiectivă. Or, veritabila înflorire cosmică a sinelui rezultată din identificarea sinelui cu realitatea cosmică şi cu cosmosul finit al energiei, al minţii şi al spiritului, limitat de spaţiu şi condiţionat de timp.

Ceremoniile şi practicile exterioare ale budismului au fost grosolan contaminate de acelea ale ţinuturilor în care a pătruns, dar această degenerare nu a avut în întregime loc în viaţa filozofică a marilor gânditori care, din când în când, au îmbrăţişat acest sistem de gândire şi de credinţă. Timp de peste două mii de ani, mulţi dintre cei mai buni gânditori din Asia au fost concentraţi asupra problemei adevărului absolut şi a adevărului Absolutului.

Evoluţia unui concept elevat al Absolutului a fost înfăptuită prin numeroase canale de gândire şi de căi întortocheate de raţionament. Mişcarea ascendentă a acestei doctrine a infinităţii nu era la fel de clar definită ca evoluţia conceptului de Dumnezeu din teologia ebraică. Cu toate astea, gânditorii budişti au atins anumite nivele largi, s-au oprit acolo şi le-au depăşit, continuându-şi drumul lor spre evocarea Sursei Primordiale a universurilor.

Legenda lui Gautama. La baza conceptului se găseşte faptul istoric al vieţii şi al învăţăturilor lui Siddharta, prinţul profet al Indiei. Această legendă s-a transformat într-un mit în cursul trecerii ei seculare prin vastele ţinuturi ale Asiei; ea a sfârşit fără să depăşească statutul de idee a lui Gautama ca iluminat, şi a început să se împodobească cu atribute suplimentare.
Mulţimea de Buddha. S-a susţinut raţionamentul că, dacă Gautama venise spre popoarele Indiei, rasele omenirii trebuie să fi fost binecuvântate în trecutul îndepărtat prin venirea altor învăţători ai adevărului, şi vor fi fără îndoială şi în viitorul îndepărtat. Acest lucru a dat naştere învăţăturii că existau un număr nelimitat şi infinit de Buddha, şi chiar şi că oricine putea aspira să devină unul — putea aspira să atingă divinitatea unui Buddha.
Buddha Absolutul. Când s-a ajuns la creşterea la un număr aproape infinit de Buddha, a devenit necesar pentru mintea epocii să reunifice acest concept greu de mânuit. în consecinţă, s-a început să se propovăduiască că toţi Buddha nu erau decât manifestarea unei esenţe superioare, a unui Unul Etern având o existenţă infinită şi necondiţionată, a unei Surse Absolute a întregii realităţi. Pornind de acolo, conceptul budist al Deităţii, sub forma sa cea mai rafinată, a devenit distinct de persoana umană a lui Gautama Siddharta şi a respins limitările antropomorfe care îl ţinuseră în frâu. Această concepţie finală a unui Buddha Etern poate chiar să se identifice cu Absolutul, şi uneori chiar şi cu infinitul EU SUNT.

Cu toate că această idee a Deităţii Absolute nu prea se bucurase de favoarea popoarelor Asiei, ea le-a dat intelectualilor din aceste ţinuturi posibilitatea de a-şi unifica filozofia şi de a-şi armoniza cosmologia. Conceptul de Buddha Absolut este când cvasipersonal, când în întregime impersonal — uneori chiar şi o forţă creatoare infinită. Aceste concepte sunt utile din punct de vedere filozofic, dar nu sunt esenţiale dezvoltării religioase. Chiar şi un Yahweh antropomorf are o valoare religioasă mai mare decât Absolutul îndepărtat la infinit al budismului sau al brahmanismului.

S-a crezut, în anumite momente, că Absolutul era conţinut în infinitul EU SUNT. Dar aceste speculaţii nu au adus decât o consolare îngheţată mulţimilor înfometate care-şi doreau cu ardoare să audă cuvintele promise, să asculte evanghelia simplă a Salemului care anunţa credinţa în Dumnezeu, care asigura graţia divină şi supravieţuirea eternă.