30 de unelte pentru părinţi

  1. Încredeţi-vă în ideea că fiul/fiica voastră doreşte să coopereze; încredeţi-vă în ideea că sunteţi cu adevărat de aceeaşi parte.
  2. Petreceţi în fiecare zi 20 de minute, fără întrerupere, cu copilul vostru. Urmaţi-l şi faceţi împreună ceva ce el îşi doreşte.
  3. Faceţi tot ceea ce puteţi pentru a petrece cât mai mult timp afară.
  4. Ori de câte ori este posibil, oferiţi copilului dreptul de a alege la nivel personal şi să deţină controlul în ceea ce face.
  5. Permiteţi-i copilului să ştie că aţi observat atunci când a făcut ceva bun şi a fost cuminte.
  6. Când trebuie să luaţi ceva de la copil, oferiţi-i altceva în schimb.
  7. Momentele care se schimbă pe parcursul zilei, de exemplu atunci când plecaţi de acasă dimineaţa, sunt grele pentru copilul vostru. Luaţi măsuri pentru a uşura trecerea copilului prin aceasta.
  8. Lăudaţi-vă copilul atunci când este momentul, folosind cuvinte descriptive, cu semnificaţii sănătoase.
  9. Schimbaţi-l pe „nu” cu „da”, spunându-i copilului ce poate face (sau ce va obţine) şi când poate să facă, şi nu ce nu poate să facă (sau nu va obţine).
  10. Manifestaţi empatie. Puneţi-vă în locul copilului. Arătaţi-i că regretaţi, de exemplu, că trebuie să facă ceva ce nu doreşte să facă.
  11. Înainte de a încerca să corectaţi comportamentul copilului aşteptaţi până când emoţiile (ale voastre şi ale lui) se liniştesc.
  12. Daţi-i speranţă copilului. Lăsaţi-l să ştie că ceea ce nu este valabil pentru el în acest moment, astăzi sau în acest an, va fi valabil la un moment dat.
  13. Uneori insistaţi, alteori negociaţi… şi să ştiţi când e momentul să abordaţi o modalitate sau alta.
  14. Întrebaţi-vă copilul ce crede că ar trebui făcut pentru a corecta o problemă de comportament. Permiteţi-i să se implice în găsirea unei soluţii.
  15. Apucaţi-vă copilul dacă este nevoie – şi uneori este nevoie – dar nu-l pălmuiţi.
  16. Consecinţele unui comportament neplăcut să fie rezonabile pentru el.
  17. Permiteţi copilului vostru să ştie ce impact are asupra voastră sau a celorlalţi comportamentul său. Spuneţi-i ce anume din ceea ce a făcut sau a zis v-au rănit sentimentele sau v-au făcut fericiţi.
  18. Spuneţi-i copilului ce urmează să se întâmple. Când ştie la ce să se aştepte va începe să înveţe să anticipeze evenimentele, şi va fi mai puţin indispus sau plângăcios.
  19. Spuneţi copilului cuvinte ca apoi să le folosească.
  20. Fiţi pentru copilul vostru acei care îi supraveghează joaca. Are nevoie de ajutor pentru a învăţa cum să fie cu alţi copii.
  21. Când puteţi, fixaţi un personaj rău, cu o atitudine neutră.
  22. Spuneţi-le poveşti de succes, creaţi oportunităţi pentru copilul vostru ca să facă un lucru cât de mic bine, pentru a contribui la liniştirea familiei.
  23. Copiii au propria lor mândrie. Permiteţi-le să fie ei înşişi; uneori copilul va coopera direct dacă are dreptul la ultimul cuvânt.
  24. Învăţaţi să vă observaţi singuri: „Sunt pe punctul de a-mi pierde răbdarea” momente cheie. Calmaţi-vă aşa cum funcţionează pentru voi – părăsiţi camera, respiraţi profund de trei ori, dansaţi puţin.
  25. Fiţi un model de comportament politicos pentru copilul vostru. Aceasta înseamnă uneori să-i spuneţi „îmi pare rău”.
  26. Schimbaţi imediat natura unei probleme. Spuneţi: „Hai să o luăm de la început”, sau „Hai să ştergem tabla.”
  27. Atunci când copilul vostru trece printr-o perioadă de viaţă mai greu de acceptat, căutaţi ajutor! Trimiteţi-l un weekend cu bunicii, angajaţi bone, cereţi-i partenerului de viaţă să se implice mai mult. Este nevoie să mai şi respiraţi.
  28. Pentru a puncta ceva folosiţi-vă umorul, dramatizaţi puţin sau exageraţi pentru a puncta ceva. Uneori treceţi dincolo de esenţial, copilul vostru va fi surprins şi încântat.
  29. Planificaţi activităţi comune cu partenerul.
  30. Schimbările în comportament – atât ale voastre cât şi ale copilului – cer timp. ţineţi minte că mâine este o altă zi. Veţi fi încă împreună. Iar săptămâna viitoare este o altă săptămână.

Calitatea de părinte

Copiii sunt adesea cea mai mare binecuvântare a vieţii şi, de asemenea, cea mai mare provocare a ei.

De peste douăzeci şi cinci de ani părinţii au început să observe că proprii lor copii au o voinţă puternică, o creativitate deosebită, sunt independenţi şi mândrii şi au un nivel ridicat de înţelegere spirituală. Deoarece sunt atât de evoluaţi, de cele mai multe ori găsesc lumea în care trăiesc plictisitoare, devin uşor dezinteresaţi, distraţi şi puţin depresivi.

Din aceste motive părinţii, rudele şi toţi cei implicaţi în creşterea lor se simt frustraţi şi nu ştiu cum să-i educe, ce atitudine să adopte faţă de ei, de întrebările şi problemele pe care le ridică. Cu cât cresc au tendinţa să se izoleze, nu se integrează în mediul în care trăiesc, iar uneori ajung să aibă probleme comportamentale pentru că se simt respinşi, singuri şi plicitsiţi de tot ceea ce se întâmplă în jurul lor.

Încă din perioada preşcolară ei sunt pregătiţi la un nivel la care şcoala nu este pregătită să-i primească şi de aceea sunt consideraţi, neatenţi, neastâmpăraţi, neînţelegători, şi mult prea agitaţi.

Totuşi, dacă îi privim cu atenţie constatăm că aceşti copii sunt extrem de inteligenţi, acumulează o mare cantitate de informaţie cu o viteză uluitoare şi fac nişte legături care până acum se făceau mult mai târziu. Sistemul de notare nu-i mai interesează. Ei ştiu că ştiu şi că sunt foarte buni într-o anumită direcţie. Tot ceea ce doresc este să fie ascultaţi, acceptaţi şi ajutaţi să se exprime într-un mod creativ, care să îi motiveze dorinţa de a învăţa.

Astfel, mulţi părinţi au început să-şi pună întrebări, să-şi dorească să-i ajute şi să-i înţeleagă, fiind conştienţi că de ei depinde modul în care vor creşte, se vor dezvolta şi exprima. Au început să-şi dea seama că tot ceea ce îşi doresc copiii este să le spunem că ştim cine sunt ei şi că putem să găsim acele mijloace de învăţare prin care ei să se simtă liberi şi fără constrângeri.