Cromoterapia

Să devenim mai conştienţi faţă de culoare şi faţă de modul în care acţionează asupra noastră. Data viitoare când vă aflaţi într-un restaurant priviţi decorul. Culorile sunt strălucitoare şi distractive. Credeţi că designerii au ales aceste culori doar pentru ca voi să vă simţiţi fericiţi cât staţi acolo? Nu numai că doresc aceasta, dar ei mai ştiu că toate culorile luminoase cum ar fi roşul, portocaliul, şi galbenul stimulează sistemul nervos şi cresc apetitul. Vă aduceţi aminte de momentele însorite ale verii când stăteaţi la plajă după cum v-a recomandat doctorul sau poate bunica cu înţelepciunea ei bătrânească? Ştiţi de ce se acordă atâta importanţă băilor de soare?

Nu atât bronzul obţinut contează cât absorbţia de către organism a culorilor din razele de soare. Cunoaşteţi sentimentul de melancolie care ne cuprinde uneori toamna şi că motivele acesteia trebuie căutate în zona lipsei de lumină solară şi a culorilor deschise? Toate aceste idei se asociază cu un vechi principiu numit „terapie prin culoare”.

Vechii egipteni, chinezi şi indieni credeau în cromoterapie. Egiptenii se scăldau şi consumau apa „terapeutică” care era expusă timp îndelungat la razele soarelui într-un recipient din sticlă pictată. Chinezii recurgeau la colorarea feţei pentru stabilirea diagnosticului. Medicina ayurvedică, originară din India, consideră că chakrele (un fel de plexuri nervoase localizate la diferite niveluri ale corpului) acţionează ca prisme redând şi amplificând culorile care ne înconjoară. în zilele noastre, cercetătorii recunosc că într-adevăr culorile au efecte puternice asupra psihicului uman, iar prin intermediul psihicului asupra dispoziţiei şi sănătăţii.

  • Roşu – Chakra rădăcină
  • Portocaliu – Chakra splinei
  • Galben – Chakra plexului solar
  • Verde – Chakra inimii
  • Albastru – Chakra gâtului
  • Indigo – Chakra celui de-al treilea ochi
  • Violet – Chakra creştetului

Cromoterapia se bazează pe faptul că funcţiile psihologice răspund la diverse culori. Cum se întâmplă aceasta? Glandele pineale (ataşate creierului) controlează ritmul zilnic al vieţii. Când lumina pătrunde în ochii noştri (piele), ea traversează căi neurologice spre aceste glande pineale. Diferitele culori (date de lungimi de undă şi frecvenţe diferite) sunt conectate cu anumite zone ale corpului şi au efecte diverse asupra funcţiilor fizice şi psihice. Exemplul dat mai sus cu utilizarea galbenului, roşului şi portocaliului în fast-food-uri este doar una dintre modalităţile cu care lucrează acest principiu.

Experienţe pornind de la culoare. Prima noastră experienţă colorată am trăit-o atunci când am fost bebeluşi şi ne aflam în uter, unde eram înconjuraţi de un roz protector şi confortabil. Apoi, experienţele copilăriei le asociem cu primele noastre procese de învăţare prin intermediul culorilor. Pe măsură ce devenim maturi ataşăm diverse sentimente, amintiri şi înţelesuri anumitor culori, iar acestea pot deveni scenarii în subconştientul nostru. Putem construi apoi prejudecăţi legate de culorile care ne fac fericiţi, trişti sau au o conotaţie ameninţătoare pentru noi.

Există numeroase modalităţi de utilizare terapeutică a culorilor, însă le vom menţiona doar pe cele mai cunoscute:

  • Utilizarea unei vestimentaţii colorate
  • Apă solarizată
  • Expunerea la o lumină colorată
  • Meditaţia asupra culorilor
  • Respirarea culorilor.

Art-terapia

Art-terapia foloseşte arta ca mijloc de expresie pentru comunicarea gândurilor, atitudinilor, conflictelor şi sentimentelor mai degrabă decât ţintirea spre judecarea produselor finale.

Aceste mijloace de expresie se află la îndemâna oricui, nu sunt doar daruri artistice. în zilele noastre art-terapia este utilizată cu succes atât în diagnosticarea şi tratarea tulburărilor psihice cât şi pentru optimizare şi dezvoltare personală. Una dintre funcţiile majore ale art-terapiilor expresive este încurajarea şi dezvoltarea unor relaţii interpersonale mai bune şi intensificarea comunicării interpersonale. Artele vizuale ajută persoana să se integreze.

Participanţii au posibilitatea de a-şi elibera tensiunile, de a-şi exprima emoţiile şi de a comunica cu ceilalţi prin modalităţi foarte diferite de cele cunoscute până în acel moment. De cele mai multe ori, pentru a ne putea exprima avem nevoie de un anumit mediu sau de un grup care să ne ajute, să ne dea încredere, să ne valorizeze şi să corespundă nevoii de siguranţă.

Tehnicile utilizate în art-terapie sunt desenul, pictura, modelajul cu plastilină sau lut, colajul din elemente independente (plante sau elemente textile), mişcarea, metafora, teatrul. Gânduri, atitudini, modalităţi de acţiune, de decizie, tipuri de comunicare şi de relaţionare în grup sunt dezvoltate, aduse la suprafaţă prin intermediul tehnicilor artistice enumerate mai sus. Participanţii au astfel posibilitatea de a se cunoaşte prin intermediul produsului finit realizat. Ei pot observa ceea ce le place sau ceea ce nu le place la propria persoană. Văd cum îşi pot îmbunătăţi propriul comportament şi chiar îşi propun să acţioneze pentru o mai bună performanţă.

Mecanismul psihologic pe care se bazează utilizarea acestor tehnici este proiecţia. Artele vizuale constituie o cale de evaluare a personalităţii, a capacităţilor şi dificultăţilor de a se adapta la mediul social. Problemele neconştientizate sunt exprimate simbolic în produsele creaţiei artistice ale persoanei. Valoarea art-terapiei este şi una educaţională. Participanţii învaţă astfel să comunice mai adecvat, spontan, să-şi conştientizeze mai clar poziţiile, atitudinile şi să-i înţeleagă mai bine pe cei cu care intră în contact. Efectul constă într-o mai bună socializare, performanţă mai bună, relaţionare şi comunicare adecvată cu colegii şi şefii.

Există o corespondenţă între culori şi trăirile, emoţiile, dorinţele, nevoile şi gândurile unei persoane. Interesant este că nu există un limbaj universal al culorilor ci fiecare culoare are o semnificaţie unică pentru fiecare persoană, iar asocierea ţine de experienţa persoanei, de structura sa internă etc. Prin desen membrii grupului au posibilitatea să-şi reamintească de întâmplări petrecute anterior, să retrăiască evenimente conflictuale cu cei apropiaţi şi să ajungă să le vadă acum într-o altă lumină. Desenul constituie şi un mijloc de forare în timp printre amintiri, aducând la lumină situaţii neacceptate şi neînţelese.

Tehnici de exprimare în arta plastică:

  • Manevrările şi opţiunile asupra cadrului;
  • Soluţiile geometric-compoziţionale;
  • Orchestrarea nuanţată a raporturilor de culoare, valoare şi modelaj;
  • Operaţiuni de natură retorică asupra atributelor fundamentale ale semnului plastic: forma, culoarea, textura;
  • Deformarea în sensul modificării unor atribute ale subiectului figurat faţă de aceleaşi elemente ale subiectului real, accentuarea sau anularea unor detalii ale formelor, operaţiuni de sinteză către formule fundamentale, deformările perspective şi subiective.
  • Folosirea avizată a regiei de lumini.

Toate acestea reprezintă mijloace plastice curente prin care artistul condiţionează, modifică şi chiar neagă realul, pentru o prezentare mai credibilă a acestuia.

Emisferele cerebrale ale creierului uman

De ce este importantă stimularea ambelor emisfere?

Cercetările arată că până la ora actuală doar 10% din capacitatea creierului uman este folosit. Se ştie despre el că emite pe mai multe lungimi de undă, produce curenţi sub formă de energie electrică, nu doarme niciodată (când conştientul doarme, este activ subconştientul), poate acumula mereu noi cunoştinţe, poate evolua şi îşi poate dezvolta noi aptitudini.

Creierul uman este alcătuit din trei părţi: arhicortexul şi cele două emisfere, stângă şi dreaptă, ale neocortexului. Emisfera dreaptă este sediul funcţiilor creative şi imaginative, iar emisfera stângă este sediul raţiunii şi al gândirii abstracte. Creierul drept percepe lucrurile global, iar cel stâng analizează totul pe bucăţele. Omul modern funcţionează mai mult cu lobul stâng, supremaţie ce pare a fi determinată de elemente sociale, rezultând de aici o percepţie imperfectă asupra realităţii.

În anii 60, într-o serie de studii extraordinare, cercetătorii în domeniul creierului, precum Roger Sperry, Michael Gazzaniga, Joseph Bogen şi alţii, au studiat creierul şi capacităţile pacienţilor supuşi unei operaţii radicale, în urma căreia le-au fost separate total cele două emisfere, prin secţionarea corpului calos, banda groasă de fibre nervoase care le conectează.

Aceste studii au produs multă uluire, deoarece au demonstrat că fiecare emisferă a cortexului are propriile sale gânduri conştiente şi propriile sale memorii, şi mai mult, că modalitatea de a gândi şi de a opera a celor două părţi este fundamental diferită.

Emisfera stângă. Pe măsură ce cercetările au progresat, au apărut dovezi clare cum creierul este „încrucişat cu corpul” – adică emisfera dreaptă controlează partea stângă a corpului, iar emisfera stângă controlează partea dreaptă a corpului şi de aceea, la majoritatea oamenilor, emisfera stângă este dominantă. Acest creier stâng se pare că gândeşte analitic, secvenţial şi logic.

Emisfera dreaptă. Creierul drept, pe de altă parte, tinde să proceseze informaţia într-un mod mult mai non-verbal, simultan, intuitiv, non-liniar, atemporal, imagistic. Aici pare a fi locul acelor flashuri intuitive care au fost denumite fenomenul „Evrika”. Un studiu recent al cercetătorului Justin Sergent de la Universitatea McGill a provocat apariţia teoriei funcţiei emisferice; studiul afirmă că emisfera stângă excelează în detalii, procesând informaţia la scară mică, cerându-se o rezoluţie fină, în timp ce emisfera dreaptă este mai bună pentru recunoaşterea tiparelor şi procesarea informaţiei la scară mare, precum şi procesele de sinteză. Creierul drept este prin natura sa un „ghicitor” bun, absorbind repede informaţia într-un plan larg, în timp ce emisfera stângă are nevoie de timp pentru a procesa detaliile. Deşi această cercetare nouă pune la îndoială anumite ipoteze legate de paradigma obişnuită dreapta-stânga, ea scoate totuşi în evidenţă diferenţele esenţiale de funcţionare dintre cele două emisfere: într-o anumită măsură, emisfera dreaptă furnizează forma şi cadrul, în timp ce emisfera stângă umple acest cadru cu detalii.

Supremaţia emisferei stângi este întărită puternic prin sistemul nostru educaţional. Atunci când ne naştem, cele două emisfere par să lucreze independent, dar cu forţe egale. în joaca lor, în fanteziile lor, în gândirea lor, copiii arată că posedă o activitate intensă a părţii drepte a creierului – ei sunt împrăştiaţi, intuitivi, vizuali, muzicali şi par să nu aibă niciun simţ al timpului, răspunzând unor ritmuri interioare imprevizibile. Dar pe durata şcolii primare şi secundare, aceste calităţi ale emisferei drepte devin sursa criticilor permanente sau chiar a pedepselor. Fanteziile nu sunt binevenite în clasă, învăţătorii şi profesorii nu sunt receptivi de obicei la răspunsuri intuitive, iar în fiecare clasă există un ceas mare pe perete. Elevii care nu-şi înfrânează partea dreaptă a creierului sunt catalogaţi drept visători, leneşi, indolenţi.

Deşi calităţile emisferei stângi sunt răsplătite prin note bune şi sunt foarte preţuite de cultura noastră, ele nu sunt suficiente pentru o funcţionare completă şi pentru a avea o viaţă cu adevărat satisfăcătoare. De fapt, cei mai înalţi gânditori şi toate geniile recunoscute au declarat că ideile şi energiile lor creatoare au ţâşnit din fântâna adâncă a înţelepciunii, denumită subconştient.

Logica, cuvintele şi detaliile sunt importante, dar sunt doar nişte instrumente; ele nu sunt realităţi în sine, ci doar simboluri folositoare sau explicaţii ale realităţii înconjurătoare. Pentru a fi folosite eficient, ele au nevoie şi de abilităţile intuitive şi sintetizatoare ale emisferei drepte. în ultimii ani, mulţi au recunoscut pericolele predominării emisferei stângi şi au căutat să intensifice funcţionarea emisferei drepte printr-o mulţime de metode. Meditaţia, YOGA, Zen, substanţele psihedelice care induc stări modificate de conştiinţă, muzica, dansul, alergarea, visele lucide, vizualizarea, autosugestia şi multe alte tehnici au fost folosite pentru a stimula emisfera dreaptă.

Sincronizarea undelor cerebrale, armonia emisferelor explică creşterea productivităţii, a performanţei, a eficienţei, a sentimentului general de competenţă, a încrederii în sine şi a integrităţii.

Comunicare şi limbaj

Ce este comunicarea?

Când trebuie să definească comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gândesc la „a aduce la cunoştinţă”, „a da de ştire” sau „a informa”. Comunicarea înţeleasă ca proces are la bază patru componente fundamentale: emiţătorul, canalul, informaţia şi receptorul (Fig.1). Esenţa procesului constă din transferul sau trimiterea informaţiei de la receptor la emiţător. Acest model elementar trebuie însă extins deoarece comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla preluare sau receptare a informaţiei. În primul rând nu trebuie omisă circulaţia informaţiei şi în sens invers (feed-back), deoarece comunicarea nu se realizează decât în vederea obţinerii unui răspuns. În al doilea rând, comunicarea este un proces intenţional: emiţătorul transmite receptorului o informaţie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului. În al treilea rand, toată această „desfăşurare de forţe” nu s-ar dovedi pe deplin eficientă dacă nu s-ar acorda importanţă atât codajului cât şi decodajului din mesajul transmis. În al patrulea rând, nu trebuie ignorată nici posibilitatea apariţiilor unor erori de codare sau decodare, precum şi imixtiunea unor factori perturbatori. Toate aceste elemente vor diminua reuşita comunicării.

Codare Mesaj-
Informaţie
Decodare
Emiţător ────── ─────► Receptor
◄───────────────────────
Feedback
Fig.1. Schema procesului de comunicare

Mesajul este unitatea de bază a comunicării, situat de fapt la intersecţia dintre comunicare şi reprezentarea realităţii. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzică, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplineşte şi funcţia de cale de transport sau distribuţie a mesajului. Dimensiunea originalităţii mesajului este dată de informaţie. Sub aspect cantitativ, informaţia poate fi măsurată atât în momentul emiterii cât şi în momentul receptării, astfel ca să se poată determina în ce măsură un mesaj conţine sau nu mai multă informaţie decât altul. Din dorinţa de a asigura exactitatea mesajului, emiţătorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantităţi de informaţie decât ar fi necesar în mod firesc. Aşa se naşte redundanţa, „excedentul selectiv de semne faţă de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeaşi cantitate de originalitate.” Acest surplus trebuie înţeles ca „o masură a formei, nu a informaţiei deoarece indică diferenţa dintre ceea ce este transmis şi ceea ce este necesar”.

Efectele comunicării pot fi de natură cognitivă, afectivă sau comportamentală şi nu trebuie confundate cu răspunsurile receptorului mesajului. Răspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător, iar uneori poate proveni chiar de la emiţător, ca reacţie la propriul mesaj. Finalitatea procesului de comunicare există în măsura în care mesajul codificat de emiţător este decodificat şi acceptat de receptor. Cunoaşterea codului informaţiei obligă la respectarea semnelor şi simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu uşurinţă detectate şi corectate. Când semnificaţia este codificată în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este verbală. Dacă semnificaţia este purtată prin altceva decât cuvinte, mesajul şi comunicarea sunt non-verbale. Conţinutul şi maniera în care se comunică se află sub influenţa contextului comunicării. Evaluarea lui implică analiza mai multor dimensiuni contextuale: fizică, temporală, culturală, socială şi psihologică. Capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodată ignorată, iar mesajul trebuie atent construit.

Pentru oameni, relaţiile create prin comunicare contează uneori mult mai mult decât conţinutul informaţional transmis, astfel că rolul ei este acela de a crea comuniunea şi comunitatea.

Limbajul

Limbajul reprezintă orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea.

Limba reprezintă (sens comun) produsul social particular al facultăţii limbajului, ansamblul de convenţii necesare comunicării, schimbul de informaţii adoptate în mod mai mult sau mai puţin convenţional de către vorbitorii unei societăţi, pentru exercitarea acestei funcţii prin vorbire.

Putem spune că, limba a fost inventată pentru a permite oamenilor să-şi comunice gândurile, iar pentru aceasta vorbirea trebuia să reprezinte un tablou al gândirii, structurile gramaticale trebuiau să fie un fel de copie a structurilor intelectuale. Subordonarea funcţiei de reprezentare celei de comunicare a fost pusă sub semnul îndoielii de comparatişti. Aplicarea principiului economiei în comunicare provoacă de regulă eroziuni fonetice constante care pot face de nerecunoscut structurile gramaticale. Aşa se face că limbile „evoluate”, deşi răspund din ce în ce mai bine nevoilor de comunicare, nu mai pot pretinde la o adecvare în raport cu structurile gândirii, pierzindu-ş astfel funcţia reprezentativă.

Emiţător ────── Informaţie
cod = limbă
─────► Receptor
Fig. 2. Schemă – Limbă şi Limbaj

Intelectul uman şi-a construit limba încercând să-şi alcătuiască o reprezentare a propriei lui imagini, „luându-se astfel în stăpânire printr-un act de reflexie devenit nu doar posibil ci şi necesar”.

Forme de comunicare:

Din punctul de vedere al psihologiei convenţionale avem două forme de comunicare:

  1. Comunicarea verbală
    Comunicarea verbală foloseşte drept cod cuvintele limbii, care este cel mai sofisticat sistem de semnificaţii folosit de membrii unei societăţi. Cuvintele (lexicul) şi regulile de operare cu aceste semnificaţii (gramatica) fac posibilă nu numai comunicarea, ci şi dezvoltarea intelectului uman; în procesul învăţării, gândirea logică este formată prin înţelegerea implicaţiilor, relaţiilor exprimate prin noţiuni, judecăţi, raţionamente. Comunicarea verbală poate fi orală (se adresează analizatorului auditiv) sau scrisă (analizatorul vizual).
  2. Comunicarea nonverbală
    Concomitent cu comunicarea verbală, fiecare participant la procesul de comunicare foloseşte o serie de alte coduri, nonverbale, care au rolul de a acompania şi nuanţa semnificaţiile, de a le contextualiza, în general de a facilita înţelegerea intenţiilor emiţătorului. Fiecare copil învaţă, prin impregnare şi imitaţie, înaintea codurilor lingvistice, o serie de elemente expresive cu valoare de comunicare (simboluri nonverbale), pe care participanţii la o cultură le folosesc ca pe un „limbaj” implicit, în sensul că nu este nevoie ca cineva să le descrie sau să încerce să le predea copiilor în mod explicit.

Conform raportului de percepere a informaţiei în contextul tipurilor de comunicare de către receptor, într-o comunicare orală există:

  • 7% – cuvinte;
  • 38% – paralimbaj (în principal intonaţii şi inflexiunile vocii);
  • 55% – limbajul non-verbal.

Acest procentaj a fost stabilit pe la mijlocul anilor ’70 de A.Mehrabin şi M.Weiner în „Decoding of inconsistent comunication„.

Adoptând normele de comunicare verbală şi nonverbală, individul îşi precizează, într-o manieră implicită, poziţia pe care o adoptă în interacţiunea socială şi dorinţa sa de a fi tratat în conformitate cu această poziţie de către ceilalţi participanţi la comunicare. Cunoaşterea particularităţilor de comunicare nonverbală ale unui grup este esenţială pentru o persoană din exterior care doreşte să comunice eficient cu membrii săi. Este cunoscut modul în care profesorii cu experienţă, atunci când vorbesc elevilor, adoptă nu numai limbajul, ci şi elementele de comunicare nonverbală (gesturi, mimică etc.) familiare lor, făcându-se astfel mai uşor acceptaţi şi ascultaţi, tocmai datorită faptului că destinatarii comunicării îi percep ca apropiaţi, „populari”.

Comunicarea adult – copil

  • Oare am uitat că şi noi am fost copii?
  • Cum ar arăta copilul nostru peste 18 ani, atunci când ajunge la vârsta tinereţii? Oare se va descurca? Va fi un tânăr motivat, determinat?
  • Ce vrem să devină copilul nostru? E o întrebare poate greşit pusă. Ce e mai bine pentru el?
  • Ce ar vrea el? Dacă acum 20 de ani toţi ne vedeam doctori, actori, ingineri, oare ce îşi doresc copiii noştri în prezent?

Trăim înconjuraţi de reguli, formalism, informaţii mai mult sau mai puţin folositoare. Stăm sub presiunea de a fi responsabili, capabili, interesaţi de propria carieră. Uităm astfel să trăim cu adevărat. Ne transformăm copiii în adulţi, le cerem să facă tot ceea ce noi nu am reuşit, le oferim o educaţie performantă, dar uităm că ei vor să fie copii, vor să inveţe jucându-se, vor o poveste şi nu neapărat lecţii de matematică.

Ce îşi doreşte un copil?

  • să fie Spiderman sau Spioanele
  • să fie Ben 10 sau Barbie
  • să fie în centrul atenţiei
  • să fie liber şi nu constrâns
  • să aibă părinţi fericiţi şi împliniţi
  • să intre într-o lume de vis în care totul este posibil
  • să fie ziua lor de naştere în fiecare zi
  • să primească câte o jucărie în fiecare săptămână
  • să fie invitaţi la petrecerile pentru copii
  • să facă într-o zi cât facem noi într-o săptămână

De multe ori, dincolo de teorii, comunicarea adult-copil îşi pierde spontaneitatea şi se ajunge doar la un schimb de cereri, refuzuri, ameninţări şi condiţionări pe care aceştia şi le pun reciproc.

Copilul, de cele mai multe ori este educat într-o manieră lipsită de flexibilitate, pentru că părinţii nu ştiu ce să facă sau nu mai au energia necesară să mai facă ceva. În cazul în care vorbim despre un copil cu nevoi speciale, care necesită mai multă atenţie şi răbdare, experienţa arată că adeseori în relaţia părinte-copil ne lovim de probleme cum ar fi nevoia de comunicare a membrilor familiei adesea marginalizaţi, nevoia de suport afectiv şi de înţelegere, nevoia de informaţie, oboseala, îngrijorarea, deziluzia.

Mandale

Mandala este o unealtă atât de echilibrare cât şi spirituală, obţinută prin desen, cu ajutorul căreia se creează un spaţiu sacru în care se meditează sau se induce o stare de transă. Este un simbol prin intermediul căruia se accesează treptat diferite nivele ale subconştientului, ajungându-se până la a experimenta unimea, forma ultimă prin care se relevă universul.

În sanscrită mandală înseamnă „esenţă” + „conţinere”, iar în tibetană „completare” sau „circumferinţa cercului”. Cuvântul este de origine hindusă şi se întâlneşte în Rig Veda, dar se foloseşte şi în alte religii indiene, în special în buddism.

În ramura tibetană a buddismului s-a dezvoltat desenarea mandalei pe nisip.

Carl Jung spunea despre mandală ca este „o reprezentare a Sinelui interior” şi considera că atunci când desena o mandală era capabil să-şi descopere anumite dereglări emoţionale, pe care apoi le prelucra pentru a contribui la întregirea propriei personalităţi.

Deşi sunt specifice religiilor din India, mandalele se regăsesc atât în creştinism cât şi în iudaism, islamism sau la anumite triburi indigene.

În zilele noastre cuvântul mandală a devenit un termen generic pentru orice plan, hartă sau model geometric care reprezintă, din perspectiva fiinţei umane, simbolistica întregului univers.

Mandalele de Lumină create de Ursula Irrgang ne oferă prin energia lor, armonie pentru corp, psihic şi spirit. Cu ajutorul lor ajungem în propriul nostru centru. Ele ne aduc liniştea interioară. Puterea mandalelor a fost cunoscută deja din timpuri străvechi. în special preoţii tibetani le foloseau pentru vindecări.

Mandalele se bazează pe matematica şirului lui Fibonacci.

Leonardo Fibonacci, un matematician italian din secolul al 13-lea, cunoscut şi ca Leonardo din Pisa, a descoperit că tot ceea ce este viaţă pe această planetă evoluează după o secvenţă prestabilită în formă de spirală. Această secvenţă, aparent simplă, se desfăşoară astfel:

1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144, etc. şi se bazează pe Proporţia (Numărul) de Aur, reprezentând în realitate codul cosmic pentru planeta noastră Pământ.

Mandalele de Lumină, care au la bază codul Fibonacci, reprezintă, prin formele lor geometrice, limbajul Luminii. Ele sunt emiţătoare şi receptoare de informaţii.

Fiecare mandală constituie expresia sufletului nostru şi nu ar trebui interpretată niciodată de altcineva. Doar acela care desenează mandala poate înţelege ce informaţii doreşte să aducă sufletul în conştiinţă. Ajunge să vă deschideţi energiilor subtile şi să desenaţi în linişte, sau ascultând o muzică de relaxare.