Cromoterapia

Să devenim mai conştienţi faţă de culoare şi faţă de modul în care acţionează asupra noastră. Data viitoare când vă aflaţi într-un restaurant priviţi decorul. Culorile sunt strălucitoare şi distractive. Credeţi că designerii au ales aceste culori doar pentru ca voi să vă simţiţi fericiţi cât staţi acolo? Nu numai că doresc aceasta, dar ei mai ştiu că toate culorile luminoase cum ar fi roşul, portocaliul, şi galbenul stimulează sistemul nervos şi cresc apetitul. Vă aduceţi aminte de momentele însorite ale verii când stăteaţi la plajă după cum v-a recomandat doctorul sau poate bunica cu înţelepciunea ei bătrânească? Ştiţi de ce se acordă atâta importanţă băilor de soare?

Nu atât bronzul obţinut contează cât absorbţia de către organism a culorilor din razele de soare. Cunoaşteţi sentimentul de melancolie care ne cuprinde uneori toamna şi că motivele acesteia trebuie căutate în zona lipsei de lumină solară şi a culorilor deschise? Toate aceste idei se asociază cu un vechi principiu numit „terapie prin culoare”.

Vechii egipteni, chinezi şi indieni credeau în cromoterapie. Egiptenii se scăldau şi consumau apa „terapeutică” care era expusă timp îndelungat la razele soarelui într-un recipient din sticlă pictată. Chinezii recurgeau la colorarea feţei pentru stabilirea diagnosticului. Medicina ayurvedică, originară din India, consideră că chakrele (un fel de plexuri nervoase localizate la diferite niveluri ale corpului) acţionează ca prisme redând şi amplificând culorile care ne înconjoară. în zilele noastre, cercetătorii recunosc că într-adevăr culorile au efecte puternice asupra psihicului uman, iar prin intermediul psihicului asupra dispoziţiei şi sănătăţii.

  • Roşu – Chakra rădăcină
  • Portocaliu – Chakra splinei
  • Galben – Chakra plexului solar
  • Verde – Chakra inimii
  • Albastru – Chakra gâtului
  • Indigo – Chakra celui de-al treilea ochi
  • Violet – Chakra creştetului

Cromoterapia se bazează pe faptul că funcţiile psihologice răspund la diverse culori. Cum se întâmplă aceasta? Glandele pineale (ataşate creierului) controlează ritmul zilnic al vieţii. Când lumina pătrunde în ochii noştri (piele), ea traversează căi neurologice spre aceste glande pineale. Diferitele culori (date de lungimi de undă şi frecvenţe diferite) sunt conectate cu anumite zone ale corpului şi au efecte diverse asupra funcţiilor fizice şi psihice. Exemplul dat mai sus cu utilizarea galbenului, roşului şi portocaliului în fast-food-uri este doar una dintre modalităţile cu care lucrează acest principiu.

Experienţe pornind de la culoare. Prima noastră experienţă colorată am trăit-o atunci când am fost bebeluşi şi ne aflam în uter, unde eram înconjuraţi de un roz protector şi confortabil. Apoi, experienţele copilăriei le asociem cu primele noastre procese de învăţare prin intermediul culorilor. Pe măsură ce devenim maturi ataşăm diverse sentimente, amintiri şi înţelesuri anumitor culori, iar acestea pot deveni scenarii în subconştientul nostru. Putem construi apoi prejudecăţi legate de culorile care ne fac fericiţi, trişti sau au o conotaţie ameninţătoare pentru noi.

Există numeroase modalităţi de utilizare terapeutică a culorilor, însă le vom menţiona doar pe cele mai cunoscute:

  • Utilizarea unei vestimentaţii colorate
  • Apă solarizată
  • Expunerea la o lumină colorată
  • Meditaţia asupra culorilor
  • Respirarea culorilor.

Comunicare şi limbaj

Ce este comunicarea?

Când trebuie să definească comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gândesc la „a aduce la cunoştinţă”, „a da de ştire” sau „a informa”. Comunicarea înţeleasă ca proces are la bază patru componente fundamentale: emiţătorul, canalul, informaţia şi receptorul (Fig.1). Esenţa procesului constă din transferul sau trimiterea informaţiei de la receptor la emiţător. Acest model elementar trebuie însă extins deoarece comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla preluare sau receptare a informaţiei. În primul rând nu trebuie omisă circulaţia informaţiei şi în sens invers (feed-back), deoarece comunicarea nu se realizează decât în vederea obţinerii unui răspuns. În al doilea rând, comunicarea este un proces intenţional: emiţătorul transmite receptorului o informaţie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului. În al treilea rand, toată această „desfăşurare de forţe” nu s-ar dovedi pe deplin eficientă dacă nu s-ar acorda importanţă atât codajului cât şi decodajului din mesajul transmis. În al patrulea rând, nu trebuie ignorată nici posibilitatea apariţiilor unor erori de codare sau decodare, precum şi imixtiunea unor factori perturbatori. Toate aceste elemente vor diminua reuşita comunicării.

Codare Mesaj-
Informaţie
Decodare
Emiţător ────── ─────► Receptor
◄───────────────────────
Feedback
Fig.1. Schema procesului de comunicare

Mesajul este unitatea de bază a comunicării, situat de fapt la intersecţia dintre comunicare şi reprezentarea realităţii. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzică, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplineşte şi funcţia de cale de transport sau distribuţie a mesajului. Dimensiunea originalităţii mesajului este dată de informaţie. Sub aspect cantitativ, informaţia poate fi măsurată atât în momentul emiterii cât şi în momentul receptării, astfel ca să se poată determina în ce măsură un mesaj conţine sau nu mai multă informaţie decât altul. Din dorinţa de a asigura exactitatea mesajului, emiţătorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantităţi de informaţie decât ar fi necesar în mod firesc. Aşa se naşte redundanţa, „excedentul selectiv de semne faţă de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeaşi cantitate de originalitate.” Acest surplus trebuie înţeles ca „o masură a formei, nu a informaţiei deoarece indică diferenţa dintre ceea ce este transmis şi ceea ce este necesar”.

Efectele comunicării pot fi de natură cognitivă, afectivă sau comportamentală şi nu trebuie confundate cu răspunsurile receptorului mesajului. Răspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător, iar uneori poate proveni chiar de la emiţător, ca reacţie la propriul mesaj. Finalitatea procesului de comunicare există în măsura în care mesajul codificat de emiţător este decodificat şi acceptat de receptor. Cunoaşterea codului informaţiei obligă la respectarea semnelor şi simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu uşurinţă detectate şi corectate. Când semnificaţia este codificată în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este verbală. Dacă semnificaţia este purtată prin altceva decât cuvinte, mesajul şi comunicarea sunt non-verbale. Conţinutul şi maniera în care se comunică se află sub influenţa contextului comunicării. Evaluarea lui implică analiza mai multor dimensiuni contextuale: fizică, temporală, culturală, socială şi psihologică. Capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodată ignorată, iar mesajul trebuie atent construit.

Pentru oameni, relaţiile create prin comunicare contează uneori mult mai mult decât conţinutul informaţional transmis, astfel că rolul ei este acela de a crea comuniunea şi comunitatea.

Limbajul

Limbajul reprezintă orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea.

Limba reprezintă (sens comun) produsul social particular al facultăţii limbajului, ansamblul de convenţii necesare comunicării, schimbul de informaţii adoptate în mod mai mult sau mai puţin convenţional de către vorbitorii unei societăţi, pentru exercitarea acestei funcţii prin vorbire.

Putem spune că, limba a fost inventată pentru a permite oamenilor să-şi comunice gândurile, iar pentru aceasta vorbirea trebuia să reprezinte un tablou al gândirii, structurile gramaticale trebuiau să fie un fel de copie a structurilor intelectuale. Subordonarea funcţiei de reprezentare celei de comunicare a fost pusă sub semnul îndoielii de comparatişti. Aplicarea principiului economiei în comunicare provoacă de regulă eroziuni fonetice constante care pot face de nerecunoscut structurile gramaticale. Aşa se face că limbile „evoluate”, deşi răspund din ce în ce mai bine nevoilor de comunicare, nu mai pot pretinde la o adecvare în raport cu structurile gândirii, pierzindu-ş astfel funcţia reprezentativă.

Emiţător ────── Informaţie
cod = limbă
─────► Receptor
Fig. 2. Schemă – Limbă şi Limbaj

Intelectul uman şi-a construit limba încercând să-şi alcătuiască o reprezentare a propriei lui imagini, „luându-se astfel în stăpânire printr-un act de reflexie devenit nu doar posibil ci şi necesar”.

Forme de comunicare:

Din punctul de vedere al psihologiei convenţionale avem două forme de comunicare:

  1. Comunicarea verbală
    Comunicarea verbală foloseşte drept cod cuvintele limbii, care este cel mai sofisticat sistem de semnificaţii folosit de membrii unei societăţi. Cuvintele (lexicul) şi regulile de operare cu aceste semnificaţii (gramatica) fac posibilă nu numai comunicarea, ci şi dezvoltarea intelectului uman; în procesul învăţării, gândirea logică este formată prin înţelegerea implicaţiilor, relaţiilor exprimate prin noţiuni, judecăţi, raţionamente. Comunicarea verbală poate fi orală (se adresează analizatorului auditiv) sau scrisă (analizatorul vizual).
  2. Comunicarea nonverbală
    Concomitent cu comunicarea verbală, fiecare participant la procesul de comunicare foloseşte o serie de alte coduri, nonverbale, care au rolul de a acompania şi nuanţa semnificaţiile, de a le contextualiza, în general de a facilita înţelegerea intenţiilor emiţătorului. Fiecare copil învaţă, prin impregnare şi imitaţie, înaintea codurilor lingvistice, o serie de elemente expresive cu valoare de comunicare (simboluri nonverbale), pe care participanţii la o cultură le folosesc ca pe un „limbaj” implicit, în sensul că nu este nevoie ca cineva să le descrie sau să încerce să le predea copiilor în mod explicit.

Conform raportului de percepere a informaţiei în contextul tipurilor de comunicare de către receptor, într-o comunicare orală există:

  • 7% – cuvinte;
  • 38% – paralimbaj (în principal intonaţii şi inflexiunile vocii);
  • 55% – limbajul non-verbal.

Acest procentaj a fost stabilit pe la mijlocul anilor ’70 de A.Mehrabin şi M.Weiner în „Decoding of inconsistent comunication„.

Adoptând normele de comunicare verbală şi nonverbală, individul îşi precizează, într-o manieră implicită, poziţia pe care o adoptă în interacţiunea socială şi dorinţa sa de a fi tratat în conformitate cu această poziţie de către ceilalţi participanţi la comunicare. Cunoaşterea particularităţilor de comunicare nonverbală ale unui grup este esenţială pentru o persoană din exterior care doreşte să comunice eficient cu membrii săi. Este cunoscut modul în care profesorii cu experienţă, atunci când vorbesc elevilor, adoptă nu numai limbajul, ci şi elementele de comunicare nonverbală (gesturi, mimică etc.) familiare lor, făcându-se astfel mai uşor acceptaţi şi ascultaţi, tocmai datorită faptului că destinatarii comunicării îi percep ca apropiaţi, „populari”.

Comunicarea adult – copil

  • Oare am uitat că şi noi am fost copii?
  • Cum ar arăta copilul nostru peste 18 ani, atunci când ajunge la vârsta tinereţii? Oare se va descurca? Va fi un tânăr motivat, determinat?
  • Ce vrem să devină copilul nostru? E o întrebare poate greşit pusă. Ce e mai bine pentru el?
  • Ce ar vrea el? Dacă acum 20 de ani toţi ne vedeam doctori, actori, ingineri, oare ce îşi doresc copiii noştri în prezent?

Trăim înconjuraţi de reguli, formalism, informaţii mai mult sau mai puţin folositoare. Stăm sub presiunea de a fi responsabili, capabili, interesaţi de propria carieră. Uităm astfel să trăim cu adevărat. Ne transformăm copiii în adulţi, le cerem să facă tot ceea ce noi nu am reuşit, le oferim o educaţie performantă, dar uităm că ei vor să fie copii, vor să inveţe jucându-se, vor o poveste şi nu neapărat lecţii de matematică.

Ce îşi doreşte un copil?

  • să fie Spiderman sau Spioanele
  • să fie Ben 10 sau Barbie
  • să fie în centrul atenţiei
  • să fie liber şi nu constrâns
  • să aibă părinţi fericiţi şi împliniţi
  • să intre într-o lume de vis în care totul este posibil
  • să fie ziua lor de naştere în fiecare zi
  • să primească câte o jucărie în fiecare săptămână
  • să fie invitaţi la petrecerile pentru copii
  • să facă într-o zi cât facem noi într-o săptămână

De multe ori, dincolo de teorii, comunicarea adult-copil îşi pierde spontaneitatea şi se ajunge doar la un schimb de cereri, refuzuri, ameninţări şi condiţionări pe care aceştia şi le pun reciproc.

Copilul, de cele mai multe ori este educat într-o manieră lipsită de flexibilitate, pentru că părinţii nu ştiu ce să facă sau nu mai au energia necesară să mai facă ceva. În cazul în care vorbim despre un copil cu nevoi speciale, care necesită mai multă atenţie şi răbdare, experienţa arată că adeseori în relaţia părinte-copil ne lovim de probleme cum ar fi nevoia de comunicare a membrilor familiei adesea marginalizaţi, nevoia de suport afectiv şi de înţelegere, nevoia de informaţie, oboseala, îngrijorarea, deziluzia.

Creativitate

Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin „creare”, care înseamnă „a zămisli”, „a făuri”, „a crea”, „a naşte”. însuşi etimologia cuvântului ne demonstrează că termenul de creativitate defineşte un act dinamic, un proces care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi îşi cuprinde atât originea cât şi scopul. Psihologii susţin, în general, că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original şi adecvat realităţii. A crea înseamnă a face să existe, a aduce la viaţă, a cauza, a genera, a produce.

De ce avem nevoie de creativitate – cum ne ajută?

„Niciodată nu este prea devreme pentru începerea educării creativităţii; activitatea creatoare nu ar trebui să fie îngrădită de nici un fel de restricţii, limitări, critici.” (V. Lowenfeld).

Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate, expresivitate şi este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovator.

Preocuparea pentru dezvoltarea capacităţilor creatoare ale copiilor este strâns legată de grija de a le respecta ideile, de a da curs iniţiativelor lor, de a le sădi în conştiinţă încrederea în propriile posibilităţi şi respectul pentru ceea ce cred şi cum se exprimă colegii.

În educarea creativităţii există numeroase disponibilităţi psihice şi cognitive ale copilului:

Nevoia de a lărgi experienţa cognitivă;
Curiozitatea şi interesul pentru cunoaştere;
Dezvoltarea competenţelor lingvistice;
Constituirea formelor voluntare ale unor procese psihice;
Câştigarea anumitor abilităţi;
Apariţia competitivităţii ca factor catalizator al tuturor activităţilor desfăşurate şi ca expresie a creşterii şi implicării în colectivitate.

Activităţile artistico-plastice au o influenţă benefică asupra formării personalităţii copilului preşcolar – începând cu aproximativ patru ani – nu numai în plan estetic, ci şi pe plan moral, afectiv, intelectual, etc.

Acestea presupun:

Efort fizic
Mişcări precise
O bună coordonare a mişcărilor
Sincronizarea gândirii cu mişcările în vederea finalizării
îi oferă copilului posibilitatea de a cunoaşte în mod direct însuşirile materialelor cu care lucrează, să le denumească, să-şi fixeze în memorie forma şi culoarea lor, să le cunoască funcţionalitatea.

La ce ne ajută să ne dezvoltăm creativitatea?

Creativitatea ne poate ajuta să luăm deciziile cele mai corecte pentru noi, ne oferă atât posibilitatea de a vedea mai multe oportunităţi şi căi, cât şi:

Dezvoltarea gândirii artistico-plastice
Dezvoltarea mâinii pentru scris
Dezvoltarea sensibilităţii şi a gustului estetic

În acest context, rolul activităţilor artistico-plastice este acela de a călăuzi pe fiecare copil în parte spre manifestarea activă a libertăţii personale de a gândi, simţi şi acţiona potrivit nevoilor, înclinaţiilor, intereselor, capacităţilor şi posibilităţilor individuale ale fiecăruia, care vor duce la expansiunea energiilor creatoare existente în fiecare copil.

Dezvoltarea predispoziţiilor creatoare la vârsta copilăriei este favorabilă începerii unui antrenament prin exerciţii care să urmărească atingerea factorilor intelectuali ai creativităţii:

Flexibilitatea
Fluiditatea
Originalitatea
Elaborarea
Sensibilitatea
Intuiţia

Pentru a ajunge la cunoaşterea şi înţelegerea frumosului din natură şi artă, precum şi din viaţa socială, copilul trebuie ajutat să recunoască elementele limbajului plastic care se regăsesc în mediul înconjurător – punctul, linia, forma, culoarea.

Orientarea copiilor spre observarea mediului înconjurător îi ajută pe aceştia în descoperirea formei ( soare, nori, copaci, fructe, flori),mărimii şi culorii. Atrăgându-le atenţia asupra varietăţilor acestor caracteristici la diverse elemente, indicându-le ce cuvânt să identifice însuşirea respectivă iniţiindu-i în limbajul artistic şi direcţionându-le percepţiile, reprezentările şi emoţiile îi putem ajuta să descopere frumosul, emoţia artistică.

Operele de artă, în măsura în care sunt accesibile copiilor, literatura, în mod special, pot furniza apariţia unor imagini artistice, care vor constitui materialul concret pentru prelucrările şi combinaţiile creatoare ale acestora în diferite lucrări. Cu cât este mai valoroasă şi mai accesibilă arta cu atât influenţează mai puternic dezvoltarea posibilităţilor creatoare ale copilului.

Având în vedere legătura dintre desen, culoare şi personalitate, activitatea de pictură poate fi o adevărată sursă de cunoaştere şi evaluare a dezvoltării personalităţii copiilor.

Prin aplicarea diverselor strategii se pot descoperi copii cu aptitudini, se formează şi se dezvoltă acele priceperi şi deprinderi specifice activităţii artistico-plastice care vor permite obţinerea unor rezultate foarte bune şi ulterior.

Stimularea activităţii iniţiate cu copiii poate constitui un mijloc pentru:

Dezvoltarea gândirii creatoare şi fixarea unor cunoştinţe, deoarece am observat că trebuie să îmbogăţesc reprezentările copiilor despre mediul înconjurător prin toate tipurile de activităţi desfăşurate, continuând acest proces de cunoaştere în cadrul plimbărilor, atunci când copiii pot observa elementele reale ale mediului înconjurător, forme şi culori adecvate mediului vizitat.
Copiii se familiarizează cu noţiuni ca: tablou, expoziţie, expoziţie-concurs, expoziţie cu vânzare, operă de artă.
Copiii trăiesc individual frumuseţea tabloului lucrat de ei, sau alţi copii şi se familiarizează cu compoziţia, percep relaţia dintre forme, culori, dimensiuni şi pot exprima gânduri şi sentimente personale.
Oferă copiilor posibilităţi pentru completarea cunoştinţelor acestora, încurajează aptitudini şi le dezvoltă personalitatea creativă şi de cooperare.

Contactul nemijlocit al copiilor cu activităţile desfăşurate sporesc eficienţa demersului educaţional, dat fiind marea disponibilitate a celor mici de a descoperi şi asimila tot ceea ce stârneşte curiozitatea lor vie, finalitatea constând în dobândirea unor comportamente:

De a fi mai buni;
Mai sensibili faţă de ambient;
Mai plini de solicitudine.
De a acţiona mai disciplinat;
Mai responsabil;
Mai plini de iniţiativă;
Mai prompţi în respectarea unor norme şi reguli ale actului creativ.

Educatoarea poate influenţa potenţialul creativ al copiilor nu numai prin conţinutul activităţilor, strategiilor folosite sau cadrul stimulativ, ci, mai ales, prin propria atitudine creativă (interese cognitive şi devotament pentru profesie, atitudine antirutinieră, receptivitate pentru nou, cultivarea consecventă a originalităţii, etc.).

C.W. Taylor descrie cinci „planuri” ale creativităţii:

Creativitatea expresivă se manifestă liber şi spontan în desenele sau construcţiile copiilor mici. Nu se pune problema, la acest nivel, de utilizare sau originalitate. Este însă un mijloc excelent de a cultiva aptitudinele creatoare ce se vor manifesta ulterior.
Planul productiv este planul creării de obiecte, specific muncilor obişnuite. Un olar sau o ţesătoare de covoare produc obiecte a căror formă se realizează conform unei tradiţii, unei tehnici consacrate, aportul personal fiind redus. Este planul la nivelul căruia accede orice om muncitor.
Planul inventiv este accesibil unei minorităţi foarte importante. E vorba de inventatori, acele persoane ce reuşesc să aducă ameliorări parţiale unei unelte, unui aparat, unei teorii contraversate. într-o ţară mare, cum este Japonia, se înregistrează anual peste 100.000 de brevete de invenţii, ceea ce asigură un progres vizibil al producţiei.
Creativitatea inovatoare o găsim la oamenii caracterizaţi ca fiind „talente”. Ei realizează opere a căror originalitate este remarcată cel puţin pe plan naţional.
Creativitatea emergentă este caracteristică geniului, a omului care aduce schimbări radicale, revoluţionare într-un domeniu şi a cărui personalitate se impune de-a lungul mai multor generaţii.