Mandale

Mandala este o unealtă atât de echilibrare cât şi spirituală, obţinută prin desen, cu ajutorul căreia se creează un spaţiu sacru în care se meditează sau se induce o stare de transă. Este un simbol prin intermediul căruia se accesează treptat diferite nivele ale subconştientului, ajungându-se până la a experimenta unimea, forma ultimă prin care se relevă universul.

În sanscrită mandală înseamnă „esenţă” + „conţinere”, iar în tibetană „completare” sau „circumferinţa cercului”. Cuvântul este de origine hindusă şi se întâlneşte în Rig Veda, dar se foloseşte şi în alte religii indiene, în special în buddism.

În ramura tibetană a buddismului s-a dezvoltat desenarea mandalei pe nisip.

Carl Jung spunea despre mandală ca este „o reprezentare a Sinelui interior” şi considera că atunci când desena o mandală era capabil să-şi descopere anumite dereglări emoţionale, pe care apoi le prelucra pentru a contribui la întregirea propriei personalităţi.

Deşi sunt specifice religiilor din India, mandalele se regăsesc atât în creştinism cât şi în iudaism, islamism sau la anumite triburi indigene.

În zilele noastre cuvântul mandală a devenit un termen generic pentru orice plan, hartă sau model geometric care reprezintă, din perspectiva fiinţei umane, simbolistica întregului univers.

Mandalele de Lumină create de Ursula Irrgang ne oferă prin energia lor, armonie pentru corp, psihic şi spirit. Cu ajutorul lor ajungem în propriul nostru centru. Ele ne aduc liniştea interioară. Puterea mandalelor a fost cunoscută deja din timpuri străvechi. în special preoţii tibetani le foloseau pentru vindecări.

Mandalele se bazează pe matematica şirului lui Fibonacci.

Leonardo Fibonacci, un matematician italian din secolul al 13-lea, cunoscut şi ca Leonardo din Pisa, a descoperit că tot ceea ce este viaţă pe această planetă evoluează după o secvenţă prestabilită în formă de spirală. Această secvenţă, aparent simplă, se desfăşoară astfel:

1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144, etc. şi se bazează pe Proporţia (Numărul) de Aur, reprezentând în realitate codul cosmic pentru planeta noastră Pământ.

Mandalele de Lumină, care au la bază codul Fibonacci, reprezintă, prin formele lor geometrice, limbajul Luminii. Ele sunt emiţătoare şi receptoare de informaţii.

Fiecare mandală constituie expresia sufletului nostru şi nu ar trebui interpretată niciodată de altcineva. Doar acela care desenează mandala poate înţelege ce informaţii doreşte să aducă sufletul în conştiinţă. Ajunge să vă deschideţi energiilor subtile şi să desenaţi în linişte, sau ascultând o muzică de relaxare.

Desen şi pictură

Desenul nu este doar o modalitate de autocunoaştere şi de autodezvoltare, ci şi un mijloc de comunicare şi de intrare în relaţie cu alte persoane, prin utilizarea desenului în grup. Culorile alese, tipul de instrument pentru desen, modul în care desenează, suprafaţa ocupată pentru a se exprima, toate acestea sunt detalii foarte importante pentru cunoaşterea persoanei. Desenul îi ajută să comunice, să accepte şi să colaboreze.

Desenele şi picturile se pot utiliza în diferite moduri şi cu multiple obiective.

Prin desen şi pictură copilul îşi exprimă sentimentele, trăirile, nevoile, se exprimă pe sine, descoperindu-şi astfel identitatea. Pictura, ca şi desenul, este un joc, un dialog între copil şi adult, este un mijloc de comunicare.
Desenul rămâne întotdeauna un mod de a descrie povestea care nu poate fi spusă în cuvinte. Culorile, hârtia, creta îl pot stimula pe copil să povestească diferite întâmplări, să scoată la iveală scene din viaţa sa, pe care nu le poate exprima altfel. Povestea desenată de copil relevă foarte clar trăirile şi sentimentele copilului.

Desenul poate fi utilizat în diferite scopuri:

ca test al nivelului mental, evaluarea inteligenţei cu ajutorul desenelor;
ca mijloc de comunicare, testându-se astfel nivelul de dezvoltare al limbajului şi al comunicării în general;
ca mijloc de explorare al afectivităţii copilului;
ca mijloc de cunoaştere al propriului corp şi al orientării în spaţiu.

Un tablou singur este o stare – pentru a-l putea înţelege pe copil este bine să-l urmărim în timp. Prin desen şi pictură copilul se eliberează, îşi exprimă atât senzaţiile vechi cât şi pe cele noi, se înţelege pe sine şi se transformă. Odată ce stăpâneşte acest limbaj, copilul este capabil să formuleze orice, nimic nu mai rămâne ascuns.

Noţiuni de geometrie şi cunoaştere creativaă

Geometria, una din principalele ramuri ale matematicii, se ocupă cu studiul formelor spaţiale şi a relaţiilor de mărime. A apărut datorită necesităţile practice ale oamenilor şi s-a dezvoltat în strânsă legătură cu acestea.

Astăzi, ca şi în trecut, geometria – gimnastica de necontestat a minţii, continuă să se bucure de o înaltă apreciere, atât prin caracterul său practic, cât şi prin contribuţia pe care o aduce la formarea personalităţii în general şi a raţionamentului deductiv în special.

Din punct de vedere instructiv, studiul sistematic al geometriei urmăreşte:

însuşirea de cunoştinţe clare şi precise despre formele obiectelor lumii reale, mărimea şi proprietăţile acestora
Formarea şi dezvoltarea reprezentărilor spaţiale
Formarea deprinderilor de a aplica practic cunoştinţele de geometrie în efectuarea măsurătorilor, stabilirea unor mărimi sau distanţe, calcularea perimetrelor şi ariilor

Măsurarea cu pasul va contribui la fel de mult la orientarea în spaţiu, la aprecierea din „ochi“ a distanţei între anumite obiecte, clădiri, arbori.

Geometria, prin caracteristica ei de figurare şi configurare spaţială bi şi tridimensională, oferă mari posibilităţi cunoaşterii şi generării de idei. Tot în acest domeniu al verificării cunoaşterii prin scheme analogice, ştefan Odobleja spunea: „Am folosit mult geometria în cercetare, şi ei îi datorez unele dintre cele mai bune idei.“

În mod evident, noţiunile de geometrie vor fi învăţate prioritar prin procese intuitive şi formate iniţial pe calea inductivă, parcurgându-se următoarele etape:

Cercetarea directă a mai multor obiecte din lumea reală, aflate în poziţii diferite în spaţiu;
Sesizarea caracteristicilor comune ale acestora;
Concretizarea prin desen a imaginii geometrice materializate în obiecte;
Proiectarea imaginii geometrice în limbajul geometriei şi definirea noţiunii geometrice.

Procedând astfel dezvoltăm:

Spiritul de observaţie
Gândirea logică
Creativitatea
Obişnuinţa de a respecta datele şi de a măsura exact pentru a le folosi în rezolvarea de probleme

Culoare

Ce este culoarea?

Culoarea „izvorăşte” din lumină, care este o formă de energie electromagnetică.

Suntem permanent şi total înconjuraţi de unde de energie electromagnetică (care călătoresc prin univers cu o viteză incredibilă). Fiecăruia îi este specifică o anumită lungime de undă şi o anumită viteză de vibraţie (frecvenţă). Aceste unde alcătuiesc spectrul electromagnetic din care lumina (şi implicit culorile) reprezintă doar o mică parte. Lor li se alătură razele Gamma, razele X, razele ultraviolete, razele infraroşii, microundele, undele radio şi TV, etc.

Există o teorie simplă, enunţată de Bernard Jensen în cartea Culorile, muzica şi vibraţiile, care are la bază credinţa că totul în viaţă şi în natură provine din vibraţie: lumină, culoare, sunet, căldură, muzică, valurile oceanelor şi vârfurile munţilor.

Schiţând rezultatul a jumătate de secol de cercetări şi observaţii, autorul acestei cărţi ne incintă cu o supraabundenţă de dovezi. De asemenea ne arată cum toate acestea reprezintă un tip de înţelepciune care poate fi folosită pentru a ne oferi bucuria de a trăi şi pentru a ne ajuta să evităm multe dintre încercări.

În acest caz ne vom referi la culori – acestea stimulează adoptarea unui anumit tip de comportament.

Relaţia lumină-culoare. Percepţia culorilor de către ochi — de fapt, de către creier — este complicată de faptul că analizatorul vizual compară culoarea luminii reflectate de un obiect cu ce reflectă culorile luminii din mediu.

Astfel, o coală albă – care reflectă în mod egal toate culorile spectrului – are culoarea albă şi dacă este iluminată cu lumină galbenă (de la un bec electric cu incandescenţă) şi dacă este iluminată cu lumină albă (de la Soare), deşi distribuţia spectrală a puterii luminii reflectate în cele două cazuri este diferită. Acest lucru se întâmplă deoarece creierul „compensează” culoarea luminii primite de ochi dinspre coala de hârtie, „calibrându-se” după culorile luminii ambiante.

Invers, aceeaşi culoare văzută în condiţii diferite este percepută diferit datorită aceluiaşi proces de compensare.

Culorile au şi ele influenţe specifice şi stimulează diferite tipuri de experienţe de viaţă.

Roşu – De exemplu, roşul energizează – sfecla roşie şi varza roşie sunt considerate legume tonifiante. De asemenea, această culoare duce la creşterea tensiunii arteriale. Dacă oamenii sunt puşi să muncească într-o cameră zugrăvită în roşu, la început puterea lor de muncă pare să crească, dar după o anumită perioadă de timp devin irascibili, iar randamentul lor scade. De asemenea, maşinile de culoare roşie sunt cele mai predispuse la accidente. însă dacă doriţi să vă fie cald la picioare în timpul iernii se recomandă să purtaţi şosete de culoare roşie.

Portocaliu şi galben – Mulţi horticultori celebri consideră că lumina portocalie accelerează creşterea plantelor. Din punct de vedere mental, stimulează ambiţia şi creativitatea. Expunerea la această culoare timp îndelungat poate produce nelinişte, nervozitate, poate da frâu liber orgoliului. în ceea ce priveşte galbenul, oamenii din popor i-au găsit echivalentul potrivit – laşitatea. De asemenea, această culoare scoate la iveală şi alte aspecte negative, cum ar fi ideile preconcepute sau lenea. Ca aspecte pozitive, culoarea galbenă aduce bucurie, înţelepciune, intuiţie, creativitate, spiritualitate. Din punct de vedere gastronomic şi al efectelor acestei culori asupra sănătăţii, produsele galbene, cum ar fi bananele şi dovleacul, sunt considerate laxative naturale.

Verde – Verdele reprezintă vindecarea, liniştea şi pacea sufletească şi, de asemenea, este foarte util copiilor cărora încep să le crească dinţii. Aspectul negativ al acestei culori este faptul că dă tendinţa spre materialism. Dar, în acelaşi timp, este culoarea revenirii la viaţă şi a primăverii. Cel mai mare merit îl are astfel clorofila, pigmentul verde al plantelor care captează razele solare, cea care a fost numită de mulţi cel mai puternic element de reîntinerire.

Albastru – Albastrul, culoarea cerului, sugerează şi influenţează împlinirea a ceea ce ne propunem. Este liniştitor şi poate ajuta la diminuarea tensiunii arteriale. Se consideră că veşmântul albastru al cerului este cel care ne protejează de fapt de razele nocive ale soarelui. împreună cu verdele, poate stimula foarte puternic creativitatea. Desigur, o expunere indelungată la această culoare poate induce o stare de tristeţe, de melancolie.

Violet – Violetul reprezintă faptul că toxinele care provoacă procesul de îmbătrânire sunt distruse şi sunt înlocuite cu noi ţesuturi. Asociat cu planeta Saturn şi cu ziua de sâmbătă, violetul reprezintă înalta spiritualitate. Contele de Saint Germain utiliza această culoare pentru vindecarea unor boli, iar Wagner şi-a compus cele mai mari opere în camere decorate cu draperii din catifea violet. Această culoare are cea mai rapidă vibraţie dintre toate cele şapte culori ale curcubeului şi, de asemenea, se estompează la fel de repede.

Alb, negru şi maroniu – Lumina albă conţine toate culorile amestecate într-o singură unitate.

Negrul este opus albului şi reprezintă culoarea morţii. Faptele cele mai grave sunt produse de obicei sub acoperirea culorii negre care domneşte noaptea. Oamenii sunt sfătuiţi să nu îmbrace haine negre, mai ales dacă locuiesc la tropice.

Maroniul reprezintă culoarea Mamei Pământ. Aspectul său negativ este faptul că provoacă repulsie, de aceea nu se recomandă să purtăm haine maronii sau gri, o altă culoare care nu atrage.

Culoarea şi psihicul

Rose H.Alschuler şi Berta Weiss Hattwick au studiat desenele copiilor mici o lungă perioadă de timp după care au concluzionat că:

Uzul frecvent al culorii albastre implică autocontrolul şi reprimarea emoţiilor
Roşul dezvăluie exprimarea neinhibată
Galbenul se asociază cu infantilismul şi dependenţa
Verdele exprimă echilibrul şi puţine impulsuri emoţionale, o natură simplă şi necomplicată

Într-un studiu similar, Atsushi Asari defineşte semnificaţiile a douăsprezece culori şi şaptesprezece combinaţii de culori printr-o metodă asemănătoare cu cea a lui Alschuler şi Hattwick. Cele două studii au găsit un acord deosebit în ceea ce priveşte semnificaţiile acordate culorii purpuriu, asociate cu boala sau moartea.

În linii mari, tonurile din zona roşu a sistemului primar al culorilor sunt numite calde, în timp ce acelea din zonele verde şi albastru sunt numite reci. Aceşti termeni sunt mai curând relativi decât absoluţi. Faber Birren defineşte această trăsătură a culorilor prin asocierea lor cu două stări: culorile calde sunt active şi excitante (tonurile de roşu), iar cele reci sunt pasive şi liniştitoare (albastru, violet, verde). De asemenea, el vorbeşte despre cum culorile luminoase sunt active, în timp ce cele întunecate sunt pasive.

Psihologia convenţională respinge orice presupunere privind posibilitatea culorii de a influenţa în vreun fel complexa personalitate umană. Totuşi, unii psihiatri folosesc teste pe bază de culori în combinaţie cu alte tipuri de teste pentru a stabili un diagnostic. (Valey 1980). Culoarea se asociază cel mai adesea cu afectivul sau emoţionalul, ca fiind opuse părţii intelectuale. Testele de culoare mai cunoscute sunt: „Rorschach Inkblot Method” (1921), „The Color Pyramid Test” (CPT) (1950 – Max Pfister), şi „Color Test” (1948 – Max Luscher) .

Unul dintre cele mai recente studii este „Color Communication” care aparţine japonezului Choku Akashi. El a urmărit timp de opt ani (la 80 de oameni, copii şi adulţi), relaţia dintre emoţii şi preferinţele pentru anumite culori, folosind tabelul său colorat (compus din 36 de culori, combinate câte două câte două).

Creativitate

Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin „creare”, care înseamnă „a zămisli”, „a făuri”, „a crea”, „a naşte”. însuşi etimologia cuvântului ne demonstrează că termenul de creativitate defineşte un act dinamic, un proces care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi îşi cuprinde atât originea cât şi scopul. Psihologii susţin, în general, că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original şi adecvat realităţii. A crea înseamnă a face să existe, a aduce la viaţă, a cauza, a genera, a produce.

De ce avem nevoie de creativitate – cum ne ajută?

„Niciodată nu este prea devreme pentru începerea educării creativităţii; activitatea creatoare nu ar trebui să fie îngrădită de nici un fel de restricţii, limitări, critici.” (V. Lowenfeld).

Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate, expresivitate şi este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovator.

Preocuparea pentru dezvoltarea capacităţilor creatoare ale copiilor este strâns legată de grija de a le respecta ideile, de a da curs iniţiativelor lor, de a le sădi în conştiinţă încrederea în propriile posibilităţi şi respectul pentru ceea ce cred şi cum se exprimă colegii.

În educarea creativităţii există numeroase disponibilităţi psihice şi cognitive ale copilului:

Nevoia de a lărgi experienţa cognitivă;
Curiozitatea şi interesul pentru cunoaştere;
Dezvoltarea competenţelor lingvistice;
Constituirea formelor voluntare ale unor procese psihice;
Câştigarea anumitor abilităţi;
Apariţia competitivităţii ca factor catalizator al tuturor activităţilor desfăşurate şi ca expresie a creşterii şi implicării în colectivitate.

Activităţile artistico-plastice au o influenţă benefică asupra formării personalităţii copilului preşcolar – începând cu aproximativ patru ani – nu numai în plan estetic, ci şi pe plan moral, afectiv, intelectual, etc.

Acestea presupun:

Efort fizic
Mişcări precise
O bună coordonare a mişcărilor
Sincronizarea gândirii cu mişcările în vederea finalizării
îi oferă copilului posibilitatea de a cunoaşte în mod direct însuşirile materialelor cu care lucrează, să le denumească, să-şi fixeze în memorie forma şi culoarea lor, să le cunoască funcţionalitatea.

La ce ne ajută să ne dezvoltăm creativitatea?

Creativitatea ne poate ajuta să luăm deciziile cele mai corecte pentru noi, ne oferă atât posibilitatea de a vedea mai multe oportunităţi şi căi, cât şi:

Dezvoltarea gândirii artistico-plastice
Dezvoltarea mâinii pentru scris
Dezvoltarea sensibilităţii şi a gustului estetic

În acest context, rolul activităţilor artistico-plastice este acela de a călăuzi pe fiecare copil în parte spre manifestarea activă a libertăţii personale de a gândi, simţi şi acţiona potrivit nevoilor, înclinaţiilor, intereselor, capacităţilor şi posibilităţilor individuale ale fiecăruia, care vor duce la expansiunea energiilor creatoare existente în fiecare copil.

Dezvoltarea predispoziţiilor creatoare la vârsta copilăriei este favorabilă începerii unui antrenament prin exerciţii care să urmărească atingerea factorilor intelectuali ai creativităţii:

Flexibilitatea
Fluiditatea
Originalitatea
Elaborarea
Sensibilitatea
Intuiţia

Pentru a ajunge la cunoaşterea şi înţelegerea frumosului din natură şi artă, precum şi din viaţa socială, copilul trebuie ajutat să recunoască elementele limbajului plastic care se regăsesc în mediul înconjurător – punctul, linia, forma, culoarea.

Orientarea copiilor spre observarea mediului înconjurător îi ajută pe aceştia în descoperirea formei ( soare, nori, copaci, fructe, flori),mărimii şi culorii. Atrăgându-le atenţia asupra varietăţilor acestor caracteristici la diverse elemente, indicându-le ce cuvânt să identifice însuşirea respectivă iniţiindu-i în limbajul artistic şi direcţionându-le percepţiile, reprezentările şi emoţiile îi putem ajuta să descopere frumosul, emoţia artistică.

Operele de artă, în măsura în care sunt accesibile copiilor, literatura, în mod special, pot furniza apariţia unor imagini artistice, care vor constitui materialul concret pentru prelucrările şi combinaţiile creatoare ale acestora în diferite lucrări. Cu cât este mai valoroasă şi mai accesibilă arta cu atât influenţează mai puternic dezvoltarea posibilităţilor creatoare ale copilului.

Având în vedere legătura dintre desen, culoare şi personalitate, activitatea de pictură poate fi o adevărată sursă de cunoaştere şi evaluare a dezvoltării personalităţii copiilor.

Prin aplicarea diverselor strategii se pot descoperi copii cu aptitudini, se formează şi se dezvoltă acele priceperi şi deprinderi specifice activităţii artistico-plastice care vor permite obţinerea unor rezultate foarte bune şi ulterior.

Stimularea activităţii iniţiate cu copiii poate constitui un mijloc pentru:

Dezvoltarea gândirii creatoare şi fixarea unor cunoştinţe, deoarece am observat că trebuie să îmbogăţesc reprezentările copiilor despre mediul înconjurător prin toate tipurile de activităţi desfăşurate, continuând acest proces de cunoaştere în cadrul plimbărilor, atunci când copiii pot observa elementele reale ale mediului înconjurător, forme şi culori adecvate mediului vizitat.
Copiii se familiarizează cu noţiuni ca: tablou, expoziţie, expoziţie-concurs, expoziţie cu vânzare, operă de artă.
Copiii trăiesc individual frumuseţea tabloului lucrat de ei, sau alţi copii şi se familiarizează cu compoziţia, percep relaţia dintre forme, culori, dimensiuni şi pot exprima gânduri şi sentimente personale.
Oferă copiilor posibilităţi pentru completarea cunoştinţelor acestora, încurajează aptitudini şi le dezvoltă personalitatea creativă şi de cooperare.

Contactul nemijlocit al copiilor cu activităţile desfăşurate sporesc eficienţa demersului educaţional, dat fiind marea disponibilitate a celor mici de a descoperi şi asimila tot ceea ce stârneşte curiozitatea lor vie, finalitatea constând în dobândirea unor comportamente:

De a fi mai buni;
Mai sensibili faţă de ambient;
Mai plini de solicitudine.
De a acţiona mai disciplinat;
Mai responsabil;
Mai plini de iniţiativă;
Mai prompţi în respectarea unor norme şi reguli ale actului creativ.

Educatoarea poate influenţa potenţialul creativ al copiilor nu numai prin conţinutul activităţilor, strategiilor folosite sau cadrul stimulativ, ci, mai ales, prin propria atitudine creativă (interese cognitive şi devotament pentru profesie, atitudine antirutinieră, receptivitate pentru nou, cultivarea consecventă a originalităţii, etc.).

C.W. Taylor descrie cinci „planuri” ale creativităţii:

Creativitatea expresivă se manifestă liber şi spontan în desenele sau construcţiile copiilor mici. Nu se pune problema, la acest nivel, de utilizare sau originalitate. Este însă un mijloc excelent de a cultiva aptitudinele creatoare ce se vor manifesta ulterior.
Planul productiv este planul creării de obiecte, specific muncilor obişnuite. Un olar sau o ţesătoare de covoare produc obiecte a căror formă se realizează conform unei tradiţii, unei tehnici consacrate, aportul personal fiind redus. Este planul la nivelul căruia accede orice om muncitor.
Planul inventiv este accesibil unei minorităţi foarte importante. E vorba de inventatori, acele persoane ce reuşesc să aducă ameliorări parţiale unei unelte, unui aparat, unei teorii contraversate. într-o ţară mare, cum este Japonia, se înregistrează anual peste 100.000 de brevete de invenţii, ceea ce asigură un progres vizibil al producţiei.
Creativitatea inovatoare o găsim la oamenii caracterizaţi ca fiind „talente”. Ei realizează opere a căror originalitate este remarcată cel puţin pe plan naţional.
Creativitatea emergentă este caracteristică geniului, a omului care aduce schimbări radicale, revoluţionare într-un domeniu şi a cărui personalitate se impune de-a lungul mai multor generaţii.