Cu toamna în odaie

Mi-a bătut azi noapte Toamna în geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări din foi de Rotterdam…
Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,
Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru ce din urmă oară-n geam?
„Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”
Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilăv Ca o mincinoasă profeţie
De Sibila…
A intrat…
Şi-n odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine

Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară… vai!…
Bolnavă de gripă…

Acuarelă

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dădător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă…

În oraşu-n care plouă detrei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână –
Două jucării stricate –
Merg ţinându-se de mână…

Floare albastră

„Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri-nalte?
De nu mai uita încalte
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile Asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!”

Astfel zise mititica,
Dulce netezându-mi părul.
Ah! Ce spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

„- Hai la codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă bolta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărarea-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind la-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”

Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stau în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!

Somnoroase păsărele

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină –
Dorm în pace!

Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce –
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!

Lacul

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-alung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasă apa sune!

Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.