Plante

Plantele sunt considerate de ţăranul român fiinţe vii care aud, văd, simt, suferă, au suflet.

Astfel în virtutea acestei credinţe se foloseşte salcia pentru a vindeca de hernie, rugul (Rosa canina) pentru epilepsie, ulmul pentru a scăpa de negi şi exemplele pot continua.

De asemenea înţelepciunea populară afirmă importanţa păstrării legăturii cu pământul. ?ăranii umblă de multe ori vara desculţi, mai ales la cosit, iar casele ţărăneşti au pământ pe jos şi pe prispe. Este bine ca vara copiii să fie lăsaţi să umble desculţi, aşa cum umblă de veacuri copiii ţăranilor. Cu cât legătura lor cu toate elementele naturii este mai directă în timpul verii, cu atât ei vor fi mai bine apăraţi de toate bolile din timpul iernii. încă de pe vremea geto-dacilor, o serie de plante ce cresc pe teritoriul României, erau cunoscute şi întrebuinţate ca ierburi de leac, reputaţia unora dintre ele mergând până acolo încât în percepţia populară apar şi astăzi ca fiind înzestrate cu virtuţi extraordinare. Multe dintre aceste plante sunt considerate sfinte, aşa cum este cazul Mătrăgunei (Atropa belladona). Alte plante, aşa cum sunt Usturoiul, Avrămeasa, Leuşteanul, Pelinul, Omagul ş.a sunt nesuferite duhurilor sau strigoilor, fiind folosite ca atare de către ţărani. Prin fâneţe sau pe lângă pâraie creşte uneori o plantă cu flori roz purpurii numită Dragostea sau Masa Raiului (Sedum fabaria). Primăvara, această plantă este adusă din locurile în care creşte şi se sădeşte în grădina casei, în loc ferit, curat, în credinţa că este protectoare a dragostei, că apără pe cei ai casei de cei răi, care vor să o strice. în unele sate, când înfloreşte, se rupe câte un fir pentru fiecare din casă, se pune la grindă şi cel al cărui fir se usucă se spune că va muri în acel an, dar dacă creşte şi se înfăşoară pe după grindă, este semn că va trăi mult. Buruienile de leac se culeg atât primăvara, cât şi toamna. Cei care le recoltează nu ţin neapărat seama de momentul când planta este în deplinătatea puterilor ei naturale, când a ajuns la maturitate sau când este mai plină de seve. Acţiunea de recoltare a acestor plante se desfăşoară după considerente magice, în anumite momente cosmice, urmând un ritual caracteristic. Alte plante se strâng la date bine precizate. Astfel, Sulfina (Melieotus officinali) se culege numai în ziua de Sânziene şi la Ziua Crucii, iar Seminocul (Medicago falcata), numit şi Vârtejul Pământului se strânge numai pe vremea secerii.

Pentru ţărani, uscarea ierburilor strânse este simplă. După ce au fost culese, se fac mănunchi lungi de până la 20 cm, se leagă cu una dintre ierburi, iar acasă se pun sub streaşina casei sau se atârnă de o grindă în pod. Când devin necesare ele se dau bolnavilor să le bea ca fiertură, să se oblojească cu ele sau să le pună în apa de scăldat.

De multe ori sacralitatea plantelor este cea care le conferă puterea tămăduitore, iar această putere poate fi însoţită de calităţi de tip ocular, aşa cum se întâmplă în cadrul Duminicuţei (Lysimachia nummularia), plantă ce creşte prin păduri, prin poieni, prin zăvoaie sau pe malul apelor. în locul unde este culeasă, se lasă ofrandă de pâine şi sare. Adusă acasă se foloseşte la copiii care nu merg în picioare; se pune lângă foc, pe vatră, cu pâine şi sare alături, şi dacă se înnegreşte este semn că vor muri, dacă nu, este semn că vor trăi.

Astfel unele plante ocupă un rol esenţial în medicina tradiţională românească. De exemplu, Mătrăguna (Atropa belladonna), este o plantă halucinantă (viziunile pe care le dă consumarea sa sunt asemănătoare cu cele date de Peyotl, fiind însoţite însă de trăiri terifiante, de tulburări afective), aşa cum sunt cele de Doamna Codrului, Doamna Mare, Iarba(Floarea)Codrului, împărăteasă(a Buruienilor), care este folosită în foarte multe practici magice. Toate părţile plantei, maiales rădăcina, frunzele şi fructele au un conţinut bogat în alcaloizi, cu o puternică acţiune asupra sistemului nervos. Ritul culesului Mătrăgunei trebuie îndeplinit pe timp de Lună Plină, în aprilie-mai, înaintea Rusaliilor (în unele părţi chiar în timpul Rusaliilor), după această dată încetează virtuţile magice ale plantei. O a doua fază a ritului constă în aşezarea spate în spate a culegătoarelor, una cu faţa la răsărit, iar cealaltă la apus. Cea cu faţa spre apus ridică Mătrăguna şi o transmite astfel celei cu faţa spre răsărit. Deşi periculoasă, fiind otrăvitoare, Mătrăguna este folosită uneori pentru felurite boli de lungă durată, consumul ei dând un fel de „nebunie” urmată apoi de vindecarea totală. Puţini sunt însă cei care recurg la acest mijloc, deoarece poate duce chiar la moarte. în scop pur medicinal Mătrăguna, culeasă tot ritualic, se punea pe umflături. Cu frunze aprinse se trata tusea, iar rădăcina plămădită se folosea contra reumatismului.

O altă plantă halucinogenă este Mătrăguna Mică (Scopolia carniloica) numită şi Mutulic sau chiar Iarba Codrului şi Mătrăgună (în Carpaţii Apuseni). Această plantă nu poate fi culeasă de oricine, ci numai de anumite femei bătrâne sau copii, căci în concepţia populară copiii sunt neprihăniţi, iar femeile bătrâne se roagă, postesc şi se gândesc la viaţa viitoare. Mătrăguna mică trebuie culeasă de către aceştia pentru a fi ferită de atingerea păcatului lumesc, atingere care ar putea să aducă chiar înrăutăţirea stării bolnavului. Culegerea pentru întrebuinţări magice implică şi mai multe precauţii; se aprinde lumină, tămâie, i se aduc daruri. Această plantă are reputaţia că alungă umbrele grele ce învăluie viitorul, prevestind durata vieţii, dacă omul va mai trăi mult ori puţin, prevesteşte vindecarea bolilor grave ori moartea. în credinţele bătrânelor ea ghiceşte până şi intenţiile celui ce se apropie de ea (mai ales intenţiile ce o privesc direct). în faţa destinului, a morţii, frunzele sale se pleoştesc. Ca şi Mătrăguna, Mătrăguna mică poate fi folosită şi în scopuri mai puţin bune, putând cauza moarte duşmanilor celui ce o foloseşte.

O altă plantă importantă în cultura tradiţională românească este Floarea de ferigă (Dryopterts filix-mas) care mai este numită şi Iarba ?arpelui. Tradiţia populară spune că această plantă are o floare albă şi strălucitoare ca o stea, ce înfloreşte în fiecare an numai în Noaptea de Sânziene (23 sau 24 iunie), între ceasurile 10 şi 12, şi ţine numai până la vreamea cântării cocoşului. Deşi botaniştii susţin că floarea Ferigăi este doar o legendă, poporul insistă că floarea sa este foarte frumoasă, că nu o poate vedea oricine, şi, legat de această floare există o seamă de credinţe fantastice. Folclorul românesc indică că nimeni nu poate vedea şi avea floarea de ferigă, din cauză că fiinţele nevăzute voiesc să o aibă numai pentru ele.

Planta miraculoasă a românilor, căruia i se atribuie cele mai mari virtuţi magice este Iarba Fierului (Iarba Fiarelor – Actaea spicata). Astfel, cine şi-o încrustează sub pielea palmei, nu poate fi nici măcar încătuşat, prin simpla atingere putând descuia orice încuietoare. Mai are însuşirea ca, pe cel ce o posedă, să îl apere de armele de fier, atrage banii spre stăpânul ei, conferă înţelegerea limbii animalelor şi plantelor. Cu ea se pot deschide uşile ferecate ce duc la ascunse comori subpământene. Credinţele româneşti legate de această plantă sunt neobişnuite. Se spune despre ea că se găseşte foarte greu, şi că numai puţini oameni o posedă, putând astfel să deschidă orice lacăt, orice încuietoare. Se crede că se găseşte printre ierburile obişnuite, dar numai un an stă în acelaşi loc, în al doilea an răsărind peste trei ape curgătoare şi tot aşa, până în al nouălea an, când revine în acelaşi loc.

Amintit în cântecele populare, Leuşteanul (Levisticum officinale, radix) este o plantă folosită în descântece împotriva Ielelor, de întoarcerea laptelui şi împotriva şarpelui. Este cea mai însemnată plantă din grădina de legume, având o influenţă magică asupra întregii grădini. De aceea se spune că dacă ţi se fură Leuştean din grădină, ţi se vor usca toate verdeţurile. Are multe întrebuinţări în medicina populară.

În tradiţia românească planta elixir, care menţine tinereţea şi sănătatea este Angelica (Angelica arhangelica).

Măselariţa (Hyoscyamus niger), numită şi Nebunariţă creşte pe lângă drumuri, în locuri grase şi umede, printre dărâmături, prin gunoaie, în general prin locuri neumblate. Seminţele sale sunt mici, negre şi stau într-o capsulă cu căpăcel deasupra. La sate,seminţele Măselariţei erau întrebuinţate contra durerii de măsele.

Socul (Sambucus nigra) este un arbore mic răspândit pe marginea pâraielor, pe lângă garduri, prin locuri uitate, prin păduri. Are inflorescenţe melifere şi cu recunoscute virtuţi medicale, iar ramurile au în mijloc o măduvă albă uşor de extras, fapt ce explică folosirea lor în confecţionarea de fluiere. Se spune că sub Soc locuieşte un duh vrăjmaş care păzeşte comorile îngropate sub el, nelăsând pe nimeni să se apropie de ele. Floarea de Soc se întrebunţează în medicina ţărănească împotriva tusei, a emfizemului pulmonar (se bea ca infuzie), răguşelii (se face o fiertură din flori de Soc şi de Muşeţel care se bea seara la culcare, învelind bine bolnavul să transpire), vărsatului de vânt (varicelă) şi scrofulelor (amigdalita). Din florile de Soc se prepară o băutură răcoritoare, Socata, pe care mulţi români o consumă ca pe o cură de primăvară. Ceaiul din flori de Soc măreşte cantitatea de lapte la femeile care alăptează.

În medicina tradiţională un loc aparte îl ocupă Tătăneasa sau Iarba lui Tatin (Sympyhum officinale). Este o plantă care rareori depăşeşte înălţimea de 1metru. Rădăcinile ei cilindrice sunt puternic zbârcite în lung şi uneori contorsionate, au culoare cenuşie, aproape neagră; sunt folosite în medicina populară în bronşite, în tuse, în ulcer stomacal, în stoparea cancerului etc. Aproape peste tot în România, Tătăneasa era folosită pentru vindecarea scrântiturilor şi fracturilor.

Atât Usturoiul (Allium sativum) toamnă, cât şi cel de vară (deosebiţi după modul de răsădire), este folosit la diferite leacuri,descântece şi vrăji. Cel de toamnă însă, după cum afirmă cunoscătorii, este cu mult mai bun la leacuri şi vrăji. Usturoiul este şi cel mai bun mijloc de apărare împotriva spiritelor necurate.

Pentru români Busuiocul (Ocimum basilicul) este considerată planta dragostei. Ea atrage deopotrivă dragostea bărbaţilor sau a femeilor către cei ce o folosesc. Când mergeau duminica sau de sărbători la biserică, la petreceri şi la joc, fetele românce îşi puneau bucheţele de Busuioc în păr, la salbe şi la sân, iar feciorii îl puneau în pălării şi în căciuli. Conform mitologiei româneşti, Busuiocul a crescut dintr-o iubire neîmplinită. Astfel, odată o copilă tânără şi frumoasă a murit lăsând în urmă un iubit disperat. în acel timp era foare mare secetă şi arşiţa soarelui veştejise florile. Iubitul fetei mergea în fiecare zi la mormântul ei şi vărsa şiroaie de lacrimi. La capul copilei a început să crească o floare, care fiind mereu udată de lacrimile iubitului ei, crescu şi dobândi un frumos miros. Floarea s-a numit după numele acelui tânăr îndrăgostit, Busuioc. Această plantă este indispensabilă în leacurile şi în farmecele de dragoste. în scop medicinal Busuiocul se pune la tăieturi şi la bube, iar în caz de inflamarea ganglionului limfatic frunzele sale se pun în legături. Fumul rezultat din punerea Busuiocului pe foc se trage în piept, contra tusei, şi penas contra guturaiului. Cu tulpini aprinse de Busuioc se ard negii. împotriva durerilor de cap se face o legătură cu seminţe de Busuioc. Această plantă esteun stimulent general,dar luată ca ceai, o ceaşcă seara la culcare, favorizează somnul.

Din categoria plantelor care resping duhurile şi strigoii face parte şi Avrămeasca (Gratiola officinalis) (numită şi Milostivă şi Creştinească). Este o plantă veninoasă cu proprietăţi iritante şi este considerată un vomitiv drastic, periculos.

Planta care din punct de vedere medicinal are aceleaşi proprietăţi farmaceutice ca şi Socul, dar multmai puternice se numeşte Boz (Sambucus ebulus). El este direct implicat în în riturile de invocare a ploii, în timp de secetă sau în anumite zile importante din punct de vedere calendaristic în dezvoltarea vegetaţiei.

Sânzienele (Galium verum) numite şi Drăgaica sunt printre cele mai iubite flori de către popor, de aceea numele lor a fost dat celei mai vechi şi importante sărbători româneşti, Sânzienelor (numită şi Nedeia sau Drăgaica), ce se ţine la 24 iunie. Aceste plante sunt flori galbene aurii cu miros plăcut ce cresc prin fâneţe, prin livezi sau pe margini de pădure. Noaptea de Sânziene este noaptea de 24 iunie, noapte recunoscută astăzi pretutindeni ca având virtuţi magice. La mijlocul acestei nopţi este rânduit un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile, este un moment de contact între lumea noastră şi „lumea cealaltă”. La români se crede că în această noapte încing hore Sânzienele şi că acum trebuiesc culese ierburile de leac pentru a fi eficiente. Tot acum, folosind practici divinatorii, tinerii îşi află viitorul, iar animalele, oriunde s-ar afla, se strâng şi stau la sfat. Cine le pîndeşte le poate asculta, şi poate afla astfel multe taine sau anumite comori.

Vrăji

În afara duhurilor rele, ce sunt la originea unor boli, poporul mai atribuie originea acestora şi acţiunii rău voitoare a unor fiinţe omeneşti ce se folosesc de mijloace magice vrăjitorii. Aceştia trimit asupra omului tot felul de neplăceri, dar mai ales boli, de care se poate scăpa foarte greu. Scopul imediat al vrăjilor este de a constrânge pe cineva, împotriva voinţei sale, să asculte şi să facă tot ceea ce se doreşte de la dânsul. Vrăjile pot despărţi doi soţi ce trăiesc în cea mai bună înţelegere sau pe doi tineri ce se iubesc şi vor să se căsătorească, pot lua somnul copiilor de ţâţă şi laptele de la vaci, pot nenoroci sau chiar nimici. Fiecare vrăjitor este un singuratic ce lucrează în „vizuina” lui, dar au şi momente când se adună laolaltă. Dintre elementele întrebuinţate pentru tot felul de vrăji, găsim pe cele întrebuinţate în practicile magice ale tuturor popoarelor europene: cuţit de găsit, fus părăsit, sită, cui de la groapă, dinţi de pieptene, săgeată, frigare, stropi de apă culeşi de pe roata unei mori; pământ din călcătura piciorului drept sau de pe un mormânt vechi; petrol, funia unui spânzurat; mâna, un deget sau un os de la un mort; picioare de iepure, labe de liliac, broască fiartă în urină de vacă, etc. Uneori ei folosesc adusul, legatul, străpunsul şi îngropatul unei păpuşi de ceară, care îl înfăţişează pe cel ce trebuie să cadă victima vrăjitoriei; se îngroapă şi se ard părul sau unghiile tăiate. După cum relatează ţăranii români, puterea vrăjitorilor sau a vreunei femei pricepute la vrăji, merge până acolo încât pot face să îngheţe apa în mijocul verii. Trimiterea bolilor asupra cuiva de către vrăjitori se face atât printr-un discurs magic, prin rostirea unei vrăji, cât şi prin intermediul unui obiect sau al unei fiinţe vrăjite, care este trimis(ă) în casa celui vizat, şi căruia îi pot ajunge în băutură sau în mâncare. Cele mai obişnuite boli provocate prin vrăji se manifestă prin bube, care apar pe tot corpul sau numai pe o parte a lui. Alte asemenea boli aduse de vrăji sunt eczemele (bubele-dulci), congestia cerebrală, apoplexia (damblaua), junghiurile şi afecţiunile oculare precum leucomul şi cataracta (albeaţa). Bineînţeles că cele mai folosite remedii magice împotriva vrăjilor sunt descântecele. Atunci, însă, când nici descântecul nu vindecă afecţiunile aduse de vrăji, se apelează laajutorul bisericii ortodoxe, plătindu-se pentru rugăciuni care să aducă vindecarea sau se caută un sihastru ori un călugăr sfânt, renumit ca taumaturg, care să citească bolnavului blestemele (molitvele) sfântului Vasile cel Mare împotriva diavolului. Molitvele sfântului Vasile cel Mare se citesc numai după ce, timp de trei zile, postesc preotul, bolnavul şi rudele bolnavului. Preotul trebuie să fi terminat de curând slujba Sfintei Liturghii (ca să fie împărtăşit cu Sfintele Taine). Acel preot se cere să fie înzestrat cu har.

Descântece

Cele mai răspândite descântece româneşti sunt probabil cele „de deochi”. Numit şi săgetătură, deochiul este o boală de natură magică, prin care vătămăm cu ochii sau cu vederea. O simplă privire este adesea de ajuns ca să afecteze sănătatea cuiva, sau să aducă, într-un fel sau altul, vătămare, nu numai omului, în special copilului, ci chiar şi vitelor sau plantelor. Uneori efectele acestei priviri pot fi resimţite chiar de obiectele neînsufleţite. Această uitătură, căreia i se atribuie o putere magică foarte mare este îndreptată către cineva sau către ceva fără nici o răutate, fără nici un gând de a-i aduce un neajuns. Ba chiar dimpotrivă, ea poate fi plină de dragoste sau de admiraţie. Unele persoane au această însuşire de când s-au născut, iar altele au căpătat-o mai târziu, datorită unor anumite împrejurări. Dintre fiinţele omeneşti, copiii sunt cei mai expuşi deochiului. Este de ajuns ca un copil să fie frumos sau să pară foarte deştept, pentru ca lumea, mirându-se de el şi lăudându-l peste măsură, fără a întebuinţa formula obişnuită „să nu-i fie de deochi”, să-l învenineze cu deochiul. Această credinţă este răspândită la toate popoarele. în afară de fiinţele omeneşti, pot fi deocheate animalele domestice, în special caii şi vitele cornute, mai ales când se deosebesc prin frumuseţea lor. Mânjii, viţeii, mieii şi iezii sunt cei mai expuşi a fi deochiaţi. Afară de acestea, ca şi când ar fi însufleţite, pot fi deocheate plantele de tot felul, legumele şi grânele, florile, poamele şi copacii. Deochiatul prezintă simptome specifice, după care se poate recunoaşte că cineva este deocheat. Astfel, când cineva este deocheat, capătă aşa deodată, ca din senin, mari dureri de cap. Cel mai cunoscut simptom al deochiatului este căscatul încontinuu, deşi omului nu îi este somn. Bolnavii, de li se întâmplă să fie deochiaţi, sunt apucaţi de vărsături sau le curge sânge din nas. Cât priveşte animalele, în special caii, vitele şi mieii, când sunt deocheate, le vezi tremurând, încep să tânjească şi, în cele din urmă, se prăpădesc. Când sunt deocheate şi plantele, florile se veştejesc la puţin timp de la deochi, pomii nu mai dau roade şi încep să se usuce. Pentru a şti dacă cineva este deocheat, i se sting cărbuni. Descântătoarea aduce întâi apă neîncepută de la un izvor, de la o fântână sau de la o apă curgătoare din apropiere. Cea mai bună este însă apa adunată din stropii de la roata morii. Bolnavul se socoteşte că este deocheat dacă tăciunii s-au aşezat pe fundul paharului. Pentru a fi ferit de deochi, cel mai sigur mijloc este purtarea unei amulete sau a unui talisman.

Descântecul este elementul cel mai reprezentativ, totodată şi cel mai frecvent, al medicinei populare. El este o formă terapeutică complexă, reunind tratamentul psiho-hipnotic (magic), fitoterapeutic, fizic şi bioenergetic. Esenţa vizibilă a descântecului se compune din incantaţia magică, al cărei rol terapeutic declarat este fie să alunge duhurile bolilor, fie să desfacă vraja făcută asupra cuiva. Incantaţia este alcătuită în general din versuri neregulate, uneori chiar lipsite de cadenţă. O serie de gesturi rituale ce ţin de componenţa descântecului însoţesc incantaţia magică, necesitând folosirea a diverse obiecte sau plante. Majoritatea plantelor folosite de descântători sunt considerateplante sacre şi le găsim şi în farmacopeea medicală. Se ştie cu siguranţă că tracii, străvechi locuitori ai spaţiului carpatic, erau reputaţi descântători. Oricine poate să descânte, un tânăr sau un bătrân, un bărbat sau o femeie, dar pentru a fi sigur că descântecul „va fi cu leac”, adică va vindeca bolnavul, se crede că trebuie să te adresezi unui descântător bătrân, de regulă unei „babe” sau „băbărese”. Prima condiţie ce trebuie îndeplinită de o descântătoare este să nu fie „la lună”, adică să nu fie în perioada menstruală. Apoi trebuie să fie spălată şi primenită, să nu fi avut în ziua aceea – sau, dacăeste mai în vârstă, demai multă vreme – relaţii sexuale. Unele descântătoare postesc toată ziua în care trebuie să descânte. Altele, înainte de a rosti descântecul, îşi fac cruce, bat câteva mătănii, zic „Doamne ajută!” sau rostesc rugăciunea biblică „Tatăl nostru”, şi abia apoi încep să descânte. în general bărbaţii nu descântă pentru boli. Descântecul nu trebuie spus nimănui, „căci altfel îşi pierde leacul”, adică nu mai vindecă. Această credinţă este generală. Dacă, însă, îţi pui o piatră sub brâu sau sub curea, poţi învăţa descântecul, fără a-l strica. Totuşi, regula de bază este că, pentru a avea leac descântecul, el trebuie furat. Duminica nu se descântă niciodată. în cele mai multe cazuri se descântă înainte de răsăritul soarelui sau dimineaţa „pe nemâncate”. Seara sau noaptea numai în cazuri grave. Arsenalul descântecelor constă în diverse obiecte de care se slujesc lecuitorii. Cele mai multe dintre aceste obiecte sunt menite alungării vrajmaşilr nevăzuţi. Ameninţarea duhurilor rele, însoţită de argumentaţia verbală a descântătorului, se face cu obiecte tăioase (cuţit, seceră, topor etc.) sau ascuţite (ac, cui, ţeapă ş.a.), cu o nuia de alun, cu o mătură, cu usturoi – de care fug toate duhurile rele -, cu o cruce, cu tămâie, aghiasmă sau alte lucruri considerate sfinte. în fruntea tuturor, apa neîncepută este elementul cel mai important în practicile de terapie magică, fiind folosită pentru cele mai multe descântece. Stropirea cu apă neîncepută este menită în general purificărilor. Se stropesc cu ea casa, animalele domestice, pomii, grădinile. Apa neîncepută este apa adusă de la un izvor sau de la o fântână curată (chiar şi de la o altă apă curgătoare) de un om curat, de o femeie sau de o fată mare, în zorii zilei, înainte de a răsări soarele („când poteca pe care se duce este plină de rouă”). Numai pentru anumite scăldători apa trebuie adusă după răsăritul soarelui, dar înainte de apusul său. Cel ce aduce apa neîncepută trebuie să fie nemâncat, iar apa pe care o aduce trebuie să fie luată dintr-un loc de unde nu a mai luat nimeni apă în ziua aceea. Apa trebuie să fie adusă într-o oală sau într-o ulcică nouă, bine acoperită sau astupată, şi nu trebuie dat nimănui să bea din ea. După ce i s-a descântat bolnavului în apa neîncepută, e uns cu ea pe frunte, pe la tâmple, i se dă să bea din ea de trei ori sau i se spală cu ea rana. Din apa neîncepută se pot face fierturi cu buruieni de leac, sau poate fi scăldat bolnavul în ea. Apa rămasă se aruncă pe parii gardului, la ţâţâna uşii sau într-o groapă peste care nu mai trebuie să se calce. Descântecele pot fi împărţite în câteva categorii care, în mentalitatea arhaică, reprezintă modalităţile distincte de exprimare a funcţiei magico-terapeutice a cuvântului. Aceste modalităţi se subordonează de fapt prototipurilor exprimării verbale: rugămintea, porunca, ameninţarea, blestemul, înspăimântarea, indicara, comparaţia, enumeraţia, gradaţia, dialogul şi povestirea. Se pot întâlnii şi situaţii în care descântătorul execută, în cadrul descântecului, cu ajutorul mâinilor sale, pase bioenergoterapeutice. în spaţiul carpatic, folosirea mâinilor în scop terapeutic este atestată de mii de ani.

Căluşul

Strâns legat de vremea Rusaliilor este ceremonialul magic al dansului căluşului. Scopul acestui dans este acela de a alunga duhul-boală şi constă în anumite dansuri rituale executate în apropierea bolnavului şi atingerea acestuia cu ierburi de leac. I se scuipă bolnavului în faţă usturoiul pe care căluşarul îl mestecă încontinuu, se sparge lângă el o oală cu apă etc. Executanţii dansului ritualic sunt exclusiv bărbaţi. „Cel care a fost primit odată într-o astfel de ceată este dator să se ţină de ea, an de an, timp de nouă ani; iar dacă o părăseşte, ei zic că este muncit de duhuri rele şi că este chinuit de Frumoase (un alt nume dat Ielelor). Se crede că ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşezat la pământ, aceştia încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cântecului, calcă, unul după altul, de la cap până la picioare pe cel culcat, în sfârşit îi suflă în ureche câteva cuvinte ticluite şi poruncesc bolii să iasă. După ce fac asta trei zile, de cele mai multe ori rezultatul răspunde speranţei şi bolile cele mai grele, care multă vreme îşi râseseră de meştesugul celor mai iscusiţi doctori, dispar uşor în acest fel.” (Dimitrie Camtemir, „Descriptio Moldaviae”). Principalul obiect ritual al căluşului este „steagul”, care constă dintr-o nuia de alun investită ritualic cu funcţii magice. Nuiaua de alun se află în fruntea inventarului obiectelor uzuale pentru descântec. Românii cred că duhurile rele se tem de puterea nuielelor de alun, evitând casele la intrarea cărora, rezemată de perete, este lăsată o astfel de nuia. Virtuţile magice ale alunului sunt evidenţiate şi de credinţa că vrăjitoarele călătoresc pe toiege de alun, şi tot cu ele ţin în frâu spiriduşii şi duhurile rele. Chiar şi florile alunului sunt importante, căci sunt bune de leac pentru mai multe boli. Despre alun se spune că înfloreşte şi se şi scutură chiar în „noaptea de Ispas” (noaptea premergătoare zilei înălţării Domnului, conform calendarului ortodox). Pregătirea căluşarilor se face din timp, dinainte de Duminica Rusaliilor, într-un loc tainic şi izolat, de regulă într-o pădure. Aici depun jurământul neofiţii ce sunt acceptaţi de către vătaf, iar membrii mai vechi îl reînnoiesc. Cu mâinile pe steag ei jură să păstreze datinile căluşului, să se aibă ca fraţii şi să îşi păstreze castitatea până vor fi dezlegaţi de vătaf (până ce căluşul nu se va mai juca, iar steagul va fi îngropat). Ei jură să păstreze taina asupra iniţierii lor, pe care dacă o încalcă vor fi pedepsiţi de Rusalii sau de Iele prin îmbolnăvire. După jurământ şi până la împrăştierea rituală a grupului, rămân tot timpul împreună. Timp de două-trei săptămâni, căluşarii merg din sat în sat, unde, însoţiţi de unul sau mai mulţi lăutari, joacă căluşul ca să îi vindece pe cei bolnavi. în toată această perioadă se crede că şi Rusaliile sau Ielele zboară, cântă sau joacă, mai ales noaptea, când unii oameni aud zurgălăi, clopoţei, tobe şi alte instrumente ale cântăreţilor-nevăzuţi ai Rusaliilor . Pentru a fi ferit de puterea lor tebuie să ai asupra ta usturoi şi pelin, aceleaşi plante pe care căluşarii le pun în săculeţul din vârful steagului lor. Relaţia Rusalii-căluş este destul de complexă, astfel încât despre cei atinşi de puterea Rusaliilor se mai zice că sunt „luaţi din căluş”. în afara ritualului profilactic, vătaful sau stareţul căluşarilor, care cunoaşte secretele practicilor vrăjitoreşti, mai foloseşte şi un procedeu de diagnosticare, bazat pe melodiile de căluş. Metoda aminteşte de repertoriul muzical medical din magia medievală, care era executat până când bolnavul dădea semne că este afectat în chip deosebit de acea melodie, fiind identificat astfel „spiritul” bolii. însoţit numai de lăutar, vătaful căluşarilor intră în camera bolnavului. Se cântă apoi, pe rând, „melodiile de căluş” şi, când bolnavul mişcă din picioare, este găsită melodia pe care vor juca căluşarii, pentru a-l vindeca pe bolnav. Doborârea din căluş cu ajutorul steagului de alun, care are la capăt o legătură cu usturoi, pelin şi un fir de lână roşie, se produce în mod normal în timpul executării căluşului, fiind chiar actul care aduce vindecarea, căci prin doborârea voită a unui căluşar se obţine eliberarea bolnavului de suferinţa sa, ca şi când răul iese din cel suferind şi intră în căluşar. Vindecarea se face în afara satului, pe o luncă, sub un copac sau la marginea pădurii. Pentru aceasta, bolnavul este aşezat pe un covor aşternut în mijocul cercului de căluşari ce dansează în jurul său. La un moment dat se produce coborârea din căluş a unui căluşar, din iniţiativa vătafului. Acesta ia steagul şi îl ţine cam la o palmă de deasupra capului căluşarului care urmează să cadă. în acest timp, ceilalţi căluşari joacă mereu fără să se uite la ceea ce face vătaful. Căluşarul ce urmează să fie doborât devine „din ce în ce mai abătut, galben, neliniştit, se roşeşte, nu se gândeşte la nimic, nu aude, nu vede, se întăreşte din ce în ce în joc, pe când ceilalţi se pierd încetul cu încetul până ce aproape stau.” Când vătaful aproape a atins capul căluşarului, acesta joacă cu o înverşunare nefirească, iar când chiar îi atinge capul cu steagul, curg apele de pe el de oboseală şi se rostogoleşte la pământ. în acest moment, bolnavul este obligat să se ridice şi să o ia la fugă. Doi căluşari îl iau de subsori, îl ridică în sus şi fug cu el departe de locul unde s-a făcut vindecarea. Astăzi, căluşul este considerat în întreaga lume ca expresia specifică cea mai elocventă a obiceiurilor de factură magică ale poporului român. Chiar dacă el se caracterizează printr-o spectaculozitate ieşită din comun, pentru a-i putea înţelege sensul şi virtuţile terapeutice pe care le dezvoltă, trebuie să ţinem seamă de întreg cadrul său de manifestare, pornind de la credinţele în puterea şi acţiunea Rusaliilor.

Duhuri

Credinţa că majoritatea bolilor sunt datorate acţiunii nefaste a duhurilor rele există la toate popoarele vechi, iar credinţele românilor referitoare la acţiunea fiinţelor demonice împotriva sănătăţii oamenilor nu sunt diferite în esenţă de celelalte credinţe cu un substrat arhaic din întreaga lume.

Asemenea fiinţe nevăzute care populează văzduhul satului românesc, uneori vrăjmaşe ale lui Dumnezeu, alteori identificându-se cu sacralitatea însăşi, întotdeauna însă periculoase pentru om, au o identitate bine precizată de poporul român, constituindu-se într-o largă paletă a fiinţelor mitologice.

Pe primul loc între vrajmaşii omului se află dracii, iar atunci când un demon este responsabil de natura unei boli, numele acelei boli se identifică cu cel al demonului.

Urmează strigoiul sau moroiul care este fie fantoma unei persoane decedate, fie manifestarea unei fiinţe omeneşti. Sub înfăţişarea unei umbre aceştia cutreieră prin locuri izolate sau prin gospodăriile rudelor şi cunoscuţilor făcându-şi de cap, speriind şi pocind trecătorii pe drum. Uneori se dau de trei ori peste cap şi se transformă în fiare. Alteori încalecă pe toiege vrăjite sau pe păsări măiestre pentru a cutreiera prin lumea aceasta sau prin cealaltă, pentru a-şi lovi duşmanii şi a le face pagube. Strigoii morţi, şi în special strigoaicele, sunt de o răutate neînchipuită, ucid copiii şi le sug sângele, strică căsătoriile, îi sărăcesc pe oameni, iau mana de la vaci şi de la semănături. Strigoii vii se consideră că nu sunt atât de periculoşi ca şi cei morţi. în Transilvania strigoii morţi sunt de multe ori identificaţi cu vampirii, ce vin şi sug sângele celor vii în timp ce aceştia dorm.

Un alt vrajmaş al omului este Avestiţa sau Samca. Prima înseamnă şi vrăjitoare, iar următoarea este totuna cu Baba-Coaja, care îi sperie pe copii. Ea poate fi văzută numai de vrăjitori sau de cei născuţi sâmbăta. Această fiinţă supranaturală chinuie copiii şi îi îmbolnăveşte greu. în Bucovina (în nordul ţării) se crede că sunt atinşi de samcă numai copiii până la patru ani, pe care îi face să tremure, să sară din somn şi să ofteze din greu. Samca este un duh feminin îngrozitor la vedere, cu părul capului rar şi lung până la călcâie. Are ochii roşii ca de foc şi-i joacă în cap ca nişte felinare bătute de vânt. Mâinile şi trupul îi sunt schimonosite, nu stau o clipă locului, se sucesc şi se strâmbă într-una, iar din gură bolboroseşte într-una cuvinte neînţelese. Se travesteşte însă sub diferite înfăţişări spre a se putea apropia de casele oamenilor, arătându-se femeilor însărcinate şi pruncilor, atât ziua cât şi noaptea, în diferite chipuri: ca pisică, câine, porc, capră, găină, cioară, broască, lăcustă, muscă, păianjen, umbră şi diferite năluciri etc.

Zburătorul sau Zmeul este un duh erotic masculin. Este numele (şi cauza!) tulburărilor şi primelor tânjiri de iubire ale fetelor pubere, el este cel ce le provoacă şi le întreţine patosul sexual. Uneoi el tulbură minţile victimelor sale, care tind către obsesia sexuală, mergând până la stări intense, febrile, de excitare urmată de orgasm. Alteori pătrunde nevăzut ca o adiere şi tulbură în somn corpul celor ce-l aşteaptă.

Poporul român are un respect deosebit pentru divinităţile feminine, pe care le numeşte Zâne. Ele sunt considerate fie bune, fie rele. în general basmele şi legendele româneşti vorbesc despre Zânele bune. Nu se ştie câte sunt, dar aproape toate locuiesc în palate de cleştar, în preajma apelor sau sub oglinda acestora. Zânele sunt nemuritoare şi au puteri miraculoase, iar frumuseţea lor orbitoare este proverbială. Sunt zvelte, foarte tinere, virgine şi îmbrăcate în haine albe sau străvezii. în împărăţia Zânelor nu moare nimeni, dar nici nu se naşte nimeni, acesta fiind tarâmul „tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte.” Fiind promis din timpuri imemoriale parcă, acest tîrâm este veşnic dorit, fiind găsit însă numai de către Făt-Frumos. Zânele sunt adesea binevoitoare cu oamenii cinstiţi, cu cei care luptă pentru dreptate, pentru frumos sau pentru dragoste. Zânele chiar se îndrăgostesc de vreun tânăr cu care se căsătoresc, devenind muritoare ca şi femeile. Apele unde locuiesc Zânele sunt bune pentru vindecarea bolilor pricinuite de Zâne. De fapt, cei care merg la aceste ape invocă ajutorul sau iertarea Zânelor. Vizita bolnavului la izvoarele Zânelor mai întotdeauna se face la revărsatul zorilor, pe nemâncate; în caz cotrar, considerându-se batjocorite, ele se supără mai rău şi îl mai pedepsesc odată. Cei ce se duc la izvoarele Zânelor, trebuie să se îmbrace în alb, într-o pânză albă, cu o basma albă, să ia cu sine un buchet de Busuioc uscat, legat cu o aţă roşie, unsă cu miere şi cu un ban de argint foarte subţire. Sosind la apa Albelor se aprinde o lumânare şi, după ce este lipită de rădăcina arborelui (în general, majoritatea izvoarelor cu Zâne se află în păduri de fagi, chiar la rădăcina lor) sau de piatra de sub care ţâşneşte apa, suferindul pune banul de argint în apă şi adresează o rugă-descântec. Bolnavul obişnuieşte să îşi spele organul suferind în apa fântânei (sau izvorului), apoi pleacă degrabă; lăsând lumânarea, Busuiocul şi celelalte daruri (eventual tămâie, o turtă).

Ielele sunt considerate Zâne rele care afectează (intră în om) mâna, trupul, nasul sau piciorul omului, ele tulbură creierii, amuţesc gura, asurzesc urechile etc. Ele nu au trup de carne, ci sunt „năluci” în chip de femei tinere şi vesele. Sunt „stăpânele vântului” şi zboară sau „umblă” prin văzduh. Invizibile, noaptea însă pot fi văzute. Sunt frumoase, tinere, seducătoare, voluptoase, nebunatice, vesele, zburdalnice, nemuritoare şi sfinte. Au aripi şi zboară cu părul despletit, dezbrăcate peste mijloc, cu sânii goi, îmbrăcate în mătase albă şi purtând coroane pe cap. Dintre toate fiinţe supranaturale care pot face rău oamenilor cele mai temute sunt Ielele. Din acest motiv nici o altă fiinţă mitologică nu are atâtea nume câte au Ielele, nume eufemistice, create anume pentru a le îmbuna şi a nu atrage efectele mâniei lor. Se crede despre Iele că trăiesc în păduri îndepărtate şi în zăvoaie, în peşteri şi în văzduh, se crede că se hrănesc cu flori şi că beau apă din izvoarele pure. De regulă, locul lor de petrecere este în apropierea apelor din păduri şi a izvoarelor în care se scaldă, în jurul cărora dansează apoi în horă până după miezul nopţii. Ielele se pot deplasa cu viteze fabuloase, parcurgând „nouă mări şi nouă ţări” într-o singură noapte, folosind uneori trăsuri cu cai de foc. Locurile în care ele au „horit” rămân arse ca de foc, iar crengile copacilor din jur sunt pârlite. Când, mult mai târziu, iarba poate răsări din nou, ea are o culoare întunecată şi nu este păscută de vite, iar solul devine propice dezvoltării ciupercilor din specia Lingura Zânei (Ganoderma lucidum). în general sunt atribuite Ielelor bolile de nervi, nebunia şi reumatismul articular. Dacă un om era prins într-un vârtej din aer iscat din senin şi apoi îi apăreau orice fel de afecţiuni ale pielii, se spune că a fost atins de Iele. Ca să nu fie „bântuiţi” de Iele, oamenii sunt sfătuiţi să poarte trei căţei de usturoi în pungă, în curea sau în brâu. Unul dintre puţinele remedii împotriva răului pricinuit de Iele este descântecul.

Alte fiinţe asemănătoare Ielelor sunt Rusaliile. Totuşi, spre deosebire de Iele acestea umblă pe pământ numai în anumite momente, îndeosebi în Săptămâna Rusaliilor. Ele sunt în general descrise fie ca bătrâne, urâte şi gârbovite de bătrâneţe, fie ca trei ţigănci.

în Săptămâna Rusaliilor, care începe în Duminica Rusaliilor, nu se munceşte, căci în zilele consacrate lor, ele zboară rpin văzduh, cântă şi joacă pe la fântâni, pe la cruci, pe la răspântii, prin poieni, iar pe cine prind că lucrează se răzbună schilodindu-l, scoţându-i ochii, arzându-l sau înnebunidu-l. Sunt descrise ca purtând în mâini nişte unelte tăioase şi frigări ascuţite cu care vatămă oamenii. Deşi numele Rusaliilor pare să fie de origine slavă, însemnând un fel de nimfe, poporul român l-a apropiat însă de „Rusalim” (Ierusalim), iar cercetătorii de latinescul rosalia.