Descântece

Cele mai răspândite descântece româneşti sunt probabil cele „de deochi”. Numit şi săgetătură, deochiul este o boală de natură magică, prin care vătămăm cu ochii sau cu vederea. O simplă privire este adesea de ajuns ca să afecteze sănătatea cuiva, sau să aducă, într-un fel sau altul, vătămare, nu numai omului, în special copilului, ci chiar şi vitelor sau plantelor. Uneori efectele acestei priviri pot fi resimţite chiar de obiectele neînsufleţite. Această uitătură, căreia i se atribuie o putere magică foarte mare este îndreptată către cineva sau către ceva fără nici o răutate, fără nici un gând de a-i aduce un neajuns. Ba chiar dimpotrivă, ea poate fi plină de dragoste sau de admiraţie. Unele persoane au această însuşire de când s-au născut, iar altele au căpătat-o mai târziu, datorită unor anumite împrejurări. Dintre fiinţele omeneşti, copiii sunt cei mai expuşi deochiului. Este de ajuns ca un copil să fie frumos sau să pară foarte deştept, pentru ca lumea, mirându-se de el şi lăudându-l peste măsură, fără a întebuinţa formula obişnuită „să nu-i fie de deochi”, să-l învenineze cu deochiul. Această credinţă este răspândită la toate popoarele. în afară de fiinţele omeneşti, pot fi deocheate animalele domestice, în special caii şi vitele cornute, mai ales când se deosebesc prin frumuseţea lor. Mânjii, viţeii, mieii şi iezii sunt cei mai expuşi a fi deochiaţi. Afară de acestea, ca şi când ar fi însufleţite, pot fi deocheate plantele de tot felul, legumele şi grânele, florile, poamele şi copacii. Deochiatul prezintă simptome specifice, după care se poate recunoaşte că cineva este deocheat. Astfel, când cineva este deocheat, capătă aşa deodată, ca din senin, mari dureri de cap. Cel mai cunoscut simptom al deochiatului este căscatul încontinuu, deşi omului nu îi este somn. Bolnavii, de li se întâmplă să fie deochiaţi, sunt apucaţi de vărsături sau le curge sânge din nas. Cât priveşte animalele, în special caii, vitele şi mieii, când sunt deocheate, le vezi tremurând, încep să tânjească şi, în cele din urmă, se prăpădesc. Când sunt deocheate şi plantele, florile se veştejesc la puţin timp de la deochi, pomii nu mai dau roade şi încep să se usuce. Pentru a şti dacă cineva este deocheat, i se sting cărbuni. Descântătoarea aduce întâi apă neîncepută de la un izvor, de la o fântână sau de la o apă curgătoare din apropiere. Cea mai bună este însă apa adunată din stropii de la roata morii. Bolnavul se socoteşte că este deocheat dacă tăciunii s-au aşezat pe fundul paharului. Pentru a fi ferit de deochi, cel mai sigur mijloc este purtarea unei amulete sau a unui talisman.

Descântecul este elementul cel mai reprezentativ, totodată şi cel mai frecvent, al medicinei populare. El este o formă terapeutică complexă, reunind tratamentul psiho-hipnotic (magic), fitoterapeutic, fizic şi bioenergetic. Esenţa vizibilă a descântecului se compune din incantaţia magică, al cărei rol terapeutic declarat este fie să alunge duhurile bolilor, fie să desfacă vraja făcută asupra cuiva. Incantaţia este alcătuită în general din versuri neregulate, uneori chiar lipsite de cadenţă. O serie de gesturi rituale ce ţin de componenţa descântecului însoţesc incantaţia magică, necesitând folosirea a diverse obiecte sau plante. Majoritatea plantelor folosite de descântători sunt considerateplante sacre şi le găsim şi în farmacopeea medicală. Se ştie cu siguranţă că tracii, străvechi locuitori ai spaţiului carpatic, erau reputaţi descântători. Oricine poate să descânte, un tânăr sau un bătrân, un bărbat sau o femeie, dar pentru a fi sigur că descântecul „va fi cu leac”, adică va vindeca bolnavul, se crede că trebuie să te adresezi unui descântător bătrân, de regulă unei „babe” sau „băbărese”. Prima condiţie ce trebuie îndeplinită de o descântătoare este să nu fie „la lună”, adică să nu fie în perioada menstruală. Apoi trebuie să fie spălată şi primenită, să nu fi avut în ziua aceea – sau, dacăeste mai în vârstă, demai multă vreme – relaţii sexuale. Unele descântătoare postesc toată ziua în care trebuie să descânte. Altele, înainte de a rosti descântecul, îşi fac cruce, bat câteva mătănii, zic „Doamne ajută!” sau rostesc rugăciunea biblică „Tatăl nostru”, şi abia apoi încep să descânte. în general bărbaţii nu descântă pentru boli. Descântecul nu trebuie spus nimănui, „căci altfel îşi pierde leacul”, adică nu mai vindecă. Această credinţă este generală. Dacă, însă, îţi pui o piatră sub brâu sau sub curea, poţi învăţa descântecul, fără a-l strica. Totuşi, regula de bază este că, pentru a avea leac descântecul, el trebuie furat. Duminica nu se descântă niciodată. în cele mai multe cazuri se descântă înainte de răsăritul soarelui sau dimineaţa „pe nemâncate”. Seara sau noaptea numai în cazuri grave. Arsenalul descântecelor constă în diverse obiecte de care se slujesc lecuitorii. Cele mai multe dintre aceste obiecte sunt menite alungării vrajmaşilr nevăzuţi. Ameninţarea duhurilor rele, însoţită de argumentaţia verbală a descântătorului, se face cu obiecte tăioase (cuţit, seceră, topor etc.) sau ascuţite (ac, cui, ţeapă ş.a.), cu o nuia de alun, cu o mătură, cu usturoi – de care fug toate duhurile rele -, cu o cruce, cu tămâie, aghiasmă sau alte lucruri considerate sfinte. în fruntea tuturor, apa neîncepută este elementul cel mai important în practicile de terapie magică, fiind folosită pentru cele mai multe descântece. Stropirea cu apă neîncepută este menită în general purificărilor. Se stropesc cu ea casa, animalele domestice, pomii, grădinile. Apa neîncepută este apa adusă de la un izvor sau de la o fântână curată (chiar şi de la o altă apă curgătoare) de un om curat, de o femeie sau de o fată mare, în zorii zilei, înainte de a răsări soarele („când poteca pe care se duce este plină de rouă”). Numai pentru anumite scăldători apa trebuie adusă după răsăritul soarelui, dar înainte de apusul său. Cel ce aduce apa neîncepută trebuie să fie nemâncat, iar apa pe care o aduce trebuie să fie luată dintr-un loc de unde nu a mai luat nimeni apă în ziua aceea. Apa trebuie să fie adusă într-o oală sau într-o ulcică nouă, bine acoperită sau astupată, şi nu trebuie dat nimănui să bea din ea. După ce i s-a descântat bolnavului în apa neîncepută, e uns cu ea pe frunte, pe la tâmple, i se dă să bea din ea de trei ori sau i se spală cu ea rana. Din apa neîncepută se pot face fierturi cu buruieni de leac, sau poate fi scăldat bolnavul în ea. Apa rămasă se aruncă pe parii gardului, la ţâţâna uşii sau într-o groapă peste care nu mai trebuie să se calce. Descântecele pot fi împărţite în câteva categorii care, în mentalitatea arhaică, reprezintă modalităţile distincte de exprimare a funcţiei magico-terapeutice a cuvântului. Aceste modalităţi se subordonează de fapt prototipurilor exprimării verbale: rugămintea, porunca, ameninţarea, blestemul, înspăimântarea, indicara, comparaţia, enumeraţia, gradaţia, dialogul şi povestirea. Se pot întâlnii şi situaţii în care descântătorul execută, în cadrul descântecului, cu ajutorul mâinilor sale, pase bioenergoterapeutice. în spaţiul carpatic, folosirea mâinilor în scop terapeutic este atestată de mii de ani.