Sacerdoţii populari

După tradiţiile româneşti cei mai mari cunoscători ai descântecelor sunt sacerdoţii populari, cunoscuţi ca zgriminţeşti sau solomonari. La aceste personaje iniţierea era obligatorie. Românii cred despre ei că sunt oameni tare evlavioşi şi mai ales cu multă ştiinţă de carte şi foarte deschişi la minte. Ei erau recrutaţi de când sunt copii şi iniţiaţi într-un loc ascuns, inaccesibil profanilor. Iniţierea lor în tainele văzduhului, ale munţilor, ale peşterilor cele mai adânci şi ale iezerelor înalte durează de regulă un număr impar de ani. în acestă şcoală intrau doar şapte sau nouă copii, care urmau să fie viitori sacerdoţi purtători ai norilor. Devin zgriminţeşti sau solomonari numai copiii ce s-au născut cu căiţă (o membrană de piele ce acoperă capul copilului, ca un fel de căciuliţă naturală – uneori această piele îmbracă chiar întregul trup; căiţa este îndepărtată de către moaşă). în popor se mai crede despre cei născuţi cu căiţă că vor fi strigoi, adică vor putea călători în afara trupului. După ce îşi însuşesc iniţierea magică ei devin protectorii drumurilor de munte, stăpâni ai secretelor vămilor văzduhului şi ai stihiilor-balauri purtătoare ale intemperiilor. Ei descind din măruntaiele munţilor la vremuri de cumpănă, străbătând satele, cerşind şi încercând inimile oamenilor. Pomana ce o primesc o aruncă pe ape curgătoare, pentru a ajunge ofrandă pe Tărâmul Celălalt, prcurgând Apa Sâmbetei. Când sătenii nu se comportă corespunzător, solomonarii aduc norii de ploaie şi grindină asupra pământurilor lor. în momentul acesta, când călătoresc pe balauri sau pe nori, ei sunt invizibili. Nu pot fi zăriţi decât de către alţi vrăjitori. Lumea subterană a celuilalt tărâm, este evocată adeseori de tradiţiile populare şi de poveştile româneşti. Mitologia română arată că sub pământul nostru se mai află o lume. Acolo sunt tărâmurile celelalte, unde nu au ajuns decât eroii populari, precum Făt-Frumos, ce ajunge în ?ara tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Pe tărâmurile acelea trăiesc o seamă de oameni sfinţi care sunt numiţi „Blajini” pentru că sunt consideraţi cuvioşi, blânzi şi drepţi. Conform imaginii tradiţionale, solomonarii au hainele zdrenţuite şi poartă asupra lor o traistă, o carte magică, un frâu din coajă de mesteacăn, un toiag şi un topor de fier descântat. Ei ştiu ce gândesc oamenii şi cum îi cheamă; sunt întotdeauna scurţi la vorbă, îi auzi arareori vorbind şi nu mulţumesc pentru ceea ce primesc de la oameni (ca ultimi reprezentanţi ai vechilor stăpâni ai acestor munţi, consideră că primesc ce este a lor). Nu dorm niciodată în casă, chiar „de ar şi crăpa lemnul de frig” cum spun ţăranii; locuiesc în munţi, prin peşteri, în păduri…

Ei transmiteau mai departe această ştiinţă terapeutică prin viu grai, aşa cum se petrece în cazul moaşelor, bătrâne pricepute care practică o medicină cu totul gratuită.

Când este vremea să moară o bătrână sau un moş ce este cunoscător de leacuri şi de remedii magice ale bolilor, el cheamă pe cel mai iubit dintre fii săi, ce este în stare să ţină minte tot ce i se spune, şi îi destăinuie toată ştiinţa sa medicală, după ce acesta promite prin jurământ că are să practice medicina aceasta bătrânească, gratuit, fără a pretinde nici un ban, ci numai pentru sufletul său şi al părinţilor săi, considerându-se că urările de bine făcute de cei ajutaţi şi vindecaţi, atrag bunăvoinţa cerească. Tânărul mai trebuie să jure că nu va divulga nimănui secretul vindecării bolilor, să se păzească mai cu seamă de a-l împărtăşi vreunui doctor, căci acesta va căuta să monopolizeze tratamentul spre a-i jupui de bani pe oameni. Ultima promisiune ce trebuie să o facă moştenitorul ştiinţei vindecării, este aceea că, la rândul său, când va fi spre sfârşitul vieţii sale, va face cunoscută altuia, în aceleaşi condiţii, toată ştiinţa ce a căpătat-o.