Către anul 2.000 înaintea erei creştine, religiile Mesopotamiei pierduseră aproape în întregime învăţăturile setiţilor şi se găseau într-o mare măsură sub influenţa credinţelor primitive ale celor două grupuri invadatoare: beduinii semiţi care se infiltraseră venind din deşertul occidental şi cavalerii barbari care coborâseră dinspre nord.
Dar datina pe care o aveau primele popoare de a onora cea de-a şaptea zi a săptămânii nu a dispărut niciodată complet din Mesopotamia. Doar că, în cursul erei lui Melchizedek, cea de-a şaptea zi a fost considerată ca fiind cea mai nenorocoasă. Ea era dominată de tabuuri; în timpul acestei funeste zile a şaptea, era contrar legii a pleca într-o călătorie, a pregăti mâncare sau a face focul. Iudeii au readus în Palestina un mare număr de tabuuri mesopotamiene pe care le găsiseră în Babilon şi care erau fondate pe respectarea zilei a şaptea, sabatul.
Cu toate că educatorii din Salem au contribuit mult la rafinarea şi la înălţarea religiilor Mesopotamiei, ei nu au reuşit să obţină de la diversele popoare recunoaşterea permanentă a unui Dumnezeu unic. Această învăţătură a deţinut supremaţia timp de peste o sută cincizeci de ani, apoi s-a dat treptat la o parte din faţa credinţei mai vechi într-o multitudine de zeităţi.
Educatorii din Salem au redus considerabil numărul de zei ai Mesopotamiei şi au readus, la un moment dat, principalele zeităţi la şapte: Bel, Shamash, Nabu, Anu, Ea, Marduk şi Sin. La apogeul noii învăţături, ei înălţau trei dintre aceşti zei până la supremaţia asupra tuturor celorlalţi; aceasta a fost triada babiloniană: Bel, Ea şi Anu, zeii pământului, ai mării şi ai cerului. Alte triade se nasc în diferite localităţi; ele erau toate o reminiscenţă a învăţăturilor trinitare ale andiţilor şi ale sumerienilor, şi se bazau pe credinţa salemiţilor în emblema celor trei cercuri ale lui Melchizedek.
Învăţătorii Salemului nu au triumfat niciodată complet asupra popularităţii lui Ishtar, mama zeilor şi spiritul fecundităţii sexuale. Ei au contribuit mult la rafinarea adorării acestei zeiţe, însă babilonienii şi vecinii lor nu au transcens niciodată complet formele lor deghizate de adorare a sexului. Devenise o practică universală, pe tot cuprinsul Mesopotamiei, ca toate femeile să se supună, cel puţin o dată în tinereţea lor, îmbrăţişării unui străin; se socotea că aceasta era o devoţiune pretinsă de Ishtar, şi se credea că fecunditatea depindea în mare măsură de acest sacrificiu sexual.
Primele progrese ale învăţăturii lui Melchizedek au fost deosebit de satisfăcătoare, până în clipa în care Nabodad, şeful şcolii din Kish, s-a decis să lanseze un atac dirijat contra practicilor curente de prostituţie din temple. însă misionarii din Salem au eşuat în efortul lor de a adopta această reformă socială şi, în acest eşec, toate învăţăturile lor spirituale şi filozofice mai importante au căzut înfrânte.
Această înfrângere a evangheliei din Salem a fost imediat urmată de o mare dezvoltare a cultului lui Ishtar, un ritual care invadase deja Palestina sub numele de Ashtoreth, Egiptul sub acela de Isis, Grecia sub acela de Afrodita şi triburile din nord sub acela de Astarte. şi în legătură cu această reînnoire a adorării lui Ishtar s-a făcut că preoţii din Babilon au revenit la observarea stelelor; astrologia a trecut prin ultima sa mare reînnoire în Mesopotamia; prezicătorii au fost la modă şi, în cursul secolelor, preoţimea a degenerat tot mai mult.
Melchizedek recomandase discipolilor săi să propovăduiască doctrina unui Dumnezeu unic, Tatăl şi Autorul a tot, şi să nu predice decât evanghelia graţiei divine obţinute prin simpla credinţă. însă marea greşeală a învăţătorilor unui adevăr nou este adesea aceea de a vrea să facă prea mult, de a încerca să înlocuiască evoluţia lentă printr-o revoluţie bruscă. Misionarii lui Melchizedek din Mesopotamia propuneau un nivel moral prea elevat pentru popor; ei vroiau să facă prea mult, iar cauzele lor nobile au căzut învinse. însărcinarea lor era de a predica o evanghelie precisă, de a proclama adevărul că Tatăl Universal este real, dar ei s-au încurcat, optând pentru cauza aparent valabilă de reformare a moravurilor. Marea lor misiune a fost abătută de la obiectivul ei şi s-a pierdut practic în eşec şi în uitare.
Într-o singură generaţie, cartierul general salemit din Kish a încetat orice activitate, iar propaganda credinţei într-un Dumnezeu unic a fost practic oprită în toată Mesopotamia. Totuşi, rămăşiţe ale şcolilor din Salem au persistat. Mici grupuri împrăştiate pe ici, pe colo, au continuat să creadă în Creatorul unic şi să lupte contra idolatriei şi a imoralităţii preoţilor mesopotamieni.
Misionarii din Salem ai perioadei care a urmat respingerii învăţăturii lor au fost cei care au scris mulţi dintre Psalmii Vechiului Testament. Ei îi gravau pe pietre, unde preoţii evrei i-au găsit ulterior în cursul captivităţii şi i-au încorporat prin urmare în seria de imnuri atribuite unor autori iudei. Aceşti frumoşi psalmi din Babilon nu au fost scrişi în templele lui Bel-Marduk; ei au fost opera descendenţilor primilor misionari din Salem şi au format un contrast frapant cu conglomeratele magice ale preoţilor babilonieni. Cartea lui Iov reflectă destul de bine învăţăturile şcolii salemite din Kish şi din toată Mesopotamia.
O mare parte a culturii religioase mesopotamiene a fost încorporată în literatura şi în liturghia iudee pe când a trecut prin Egipt, graţie muncii lui Amenemope şi a lui Ikhanaton. Egiptenii au păstrat remarcabil de bine învăţăturile provenite de la primii mesopotamieni andiţi cu privire la obligaţiile sociale, învăţături care au fost într-o mare măsură pierdute de către babilonienii care au ocupat, mai târziu, valea Eufratului.