Căluşul

Strâns legat de vremea Rusaliilor este ceremonialul magic al dansului căluşului. Scopul acestui dans este acela de a alunga duhul-boală şi constă în anumite dansuri rituale executate în apropierea bolnavului şi atingerea acestuia cu ierburi de leac. I se scuipă bolnavului în faţă usturoiul pe care căluşarul îl mestecă încontinuu, se sparge lângă el o oală cu apă etc. Executanţii dansului ritualic sunt exclusiv bărbaţi. „Cel care a fost primit odată într-o astfel de ceată este dator să se ţină de ea, an de an, timp de nouă ani; iar dacă o părăseşte, ei zic că este muncit de duhuri rele şi că este chinuit de Frumoase (un alt nume dat Ielelor). Se crede că ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşezat la pământ, aceştia încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cântecului, calcă, unul după altul, de la cap până la picioare pe cel culcat, în sfârşit îi suflă în ureche câteva cuvinte ticluite şi poruncesc bolii să iasă. După ce fac asta trei zile, de cele mai multe ori rezultatul răspunde speranţei şi bolile cele mai grele, care multă vreme îşi râseseră de meştesugul celor mai iscusiţi doctori, dispar uşor în acest fel.” (Dimitrie Camtemir, „Descriptio Moldaviae”). Principalul obiect ritual al căluşului este „steagul”, care constă dintr-o nuia de alun investită ritualic cu funcţii magice. Nuiaua de alun se află în fruntea inventarului obiectelor uzuale pentru descântec. Românii cred că duhurile rele se tem de puterea nuielelor de alun, evitând casele la intrarea cărora, rezemată de perete, este lăsată o astfel de nuia. Virtuţile magice ale alunului sunt evidenţiate şi de credinţa că vrăjitoarele călătoresc pe toiege de alun, şi tot cu ele ţin în frâu spiriduşii şi duhurile rele. Chiar şi florile alunului sunt importante, căci sunt bune de leac pentru mai multe boli. Despre alun se spune că înfloreşte şi se şi scutură chiar în „noaptea de Ispas” (noaptea premergătoare zilei înălţării Domnului, conform calendarului ortodox). Pregătirea căluşarilor se face din timp, dinainte de Duminica Rusaliilor, într-un loc tainic şi izolat, de regulă într-o pădure. Aici depun jurământul neofiţii ce sunt acceptaţi de către vătaf, iar membrii mai vechi îl reînnoiesc. Cu mâinile pe steag ei jură să păstreze datinile căluşului, să se aibă ca fraţii şi să îşi păstreze castitatea până vor fi dezlegaţi de vătaf (până ce căluşul nu se va mai juca, iar steagul va fi îngropat). Ei jură să păstreze taina asupra iniţierii lor, pe care dacă o încalcă vor fi pedepsiţi de Rusalii sau de Iele prin îmbolnăvire. După jurământ şi până la împrăştierea rituală a grupului, rămân tot timpul împreună. Timp de două-trei săptămâni, căluşarii merg din sat în sat, unde, însoţiţi de unul sau mai mulţi lăutari, joacă căluşul ca să îi vindece pe cei bolnavi. în toată această perioadă se crede că şi Rusaliile sau Ielele zboară, cântă sau joacă, mai ales noaptea, când unii oameni aud zurgălăi, clopoţei, tobe şi alte instrumente ale cântăreţilor-nevăzuţi ai Rusaliilor . Pentru a fi ferit de puterea lor tebuie să ai asupra ta usturoi şi pelin, aceleaşi plante pe care căluşarii le pun în săculeţul din vârful steagului lor. Relaţia Rusalii-căluş este destul de complexă, astfel încât despre cei atinşi de puterea Rusaliilor se mai zice că sunt „luaţi din căluş”. în afara ritualului profilactic, vătaful sau stareţul căluşarilor, care cunoaşte secretele practicilor vrăjitoreşti, mai foloseşte şi un procedeu de diagnosticare, bazat pe melodiile de căluş. Metoda aminteşte de repertoriul muzical medical din magia medievală, care era executat până când bolnavul dădea semne că este afectat în chip deosebit de acea melodie, fiind identificat astfel „spiritul” bolii. însoţit numai de lăutar, vătaful căluşarilor intră în camera bolnavului. Se cântă apoi, pe rând, „melodiile de căluş” şi, când bolnavul mişcă din picioare, este găsită melodia pe care vor juca căluşarii, pentru a-l vindeca pe bolnav. Doborârea din căluş cu ajutorul steagului de alun, care are la capăt o legătură cu usturoi, pelin şi un fir de lână roşie, se produce în mod normal în timpul executării căluşului, fiind chiar actul care aduce vindecarea, căci prin doborârea voită a unui căluşar se obţine eliberarea bolnavului de suferinţa sa, ca şi când răul iese din cel suferind şi intră în căluşar. Vindecarea se face în afara satului, pe o luncă, sub un copac sau la marginea pădurii. Pentru aceasta, bolnavul este aşezat pe un covor aşternut în mijocul cercului de căluşari ce dansează în jurul său. La un moment dat se produce coborârea din căluş a unui căluşar, din iniţiativa vătafului. Acesta ia steagul şi îl ţine cam la o palmă de deasupra capului căluşarului care urmează să cadă. în acest timp, ceilalţi căluşari joacă mereu fără să se uite la ceea ce face vătaful. Căluşarul ce urmează să fie doborât devine „din ce în ce mai abătut, galben, neliniştit, se roşeşte, nu se gândeşte la nimic, nu aude, nu vede, se întăreşte din ce în ce în joc, pe când ceilalţi se pierd încetul cu încetul până ce aproape stau.” Când vătaful aproape a atins capul căluşarului, acesta joacă cu o înverşunare nefirească, iar când chiar îi atinge capul cu steagul, curg apele de pe el de oboseală şi se rostogoleşte la pământ. în acest moment, bolnavul este obligat să se ridice şi să o ia la fugă. Doi căluşari îl iau de subsori, îl ridică în sus şi fug cu el departe de locul unde s-a făcut vindecarea. Astăzi, căluşul este considerat în întreaga lume ca expresia specifică cea mai elocventă a obiceiurilor de factură magică ale poporului român. Chiar dacă el se caracterizează printr-o spectaculozitate ieşită din comun, pentru a-i putea înţelege sensul şi virtuţile terapeutice pe care le dezvoltă, trebuie să ţinem seamă de întreg cadrul său de manifestare, pornind de la credinţele în puterea şi acţiunea Rusaliilor.

Call Now Button