Categorie: Comunicare şi limbaj

Ce este comunicarea?

Când trebuie să definească comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gândesc la „a aduce la cunoştinţă”, „a da de ştire” sau „a informa”. Comunicarea înţeleasă ca proces are la bază patru componente fundamentale: emiţătorul, canalul, informaţia şi receptorul (Fig.1). Esenţa procesului constă din transferul sau trimiterea informaţiei de la receptor la emiţător. Acest model elementar trebuie însă extins deoarece comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla preluare sau receptare a informaţiei. În primul rând nu trebuie omisă circulaţia informaţiei şi în sens invers (feed-back), deoarece comunicarea nu se realizează decât în vederea obţinerii unui răspuns. În al doilea rând, comunicarea este un proces intenţional: emiţătorul transmite receptorului o informaţie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului. În al treilea rand, toată această „desfăşurare de forţe” nu s-ar dovedi pe deplin eficientă dacă nu s-ar acorda importanţă atât codajului cât şi decodajului din mesajul transmis. În al patrulea rând, nu trebuie ignorată nici posibilitatea apariţiilor unor erori de codare sau decodare, precum şi imixtiunea unor factori perturbatori. Toate aceste elemente vor diminua reuşita comunicării.

Mesajul este unitatea de bază a comunicării, situat de fapt la intersecţia dintre comunicare şi reprezentarea realităţii. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzică, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplineşte şi funcţia de cale de transport sau distribuţie a mesajului. Dimensiunea originalităţii mesajului este dată de informaţie. Sub aspect cantitativ, informaţia poate fi măsurată atât în momentul emiterii cât şi în momentul receptării, astfel ca să se poată determina în ce măsură un mesaj conţine sau nu mai multă informaţie decât altul. Din dorinţa de a asigura exactitatea mesajului, emiţătorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantităţi de informaţie decât ar fi necesar în mod firesc. Aşa se naşte redundanţa, „excedentul selectiv de semne faţă de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeaşi cantitate de originalitate.” Acest surplus trebuie înţeles ca „o masură a formei, nu a informaţiei deoarece indică diferenţa dintre ceea ce este transmis şi ceea ce este necesar”.

Efectele comunicării pot fi de natură cognitivă, afectivă sau comportamentală şi nu trebuie confundate cu răspunsurile receptorului mesajului. Răspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător, iar uneori poate proveni chiar de la emiţător, ca reacţie la propriul mesaj. Finalitatea procesului de comunicare există în măsura în care mesajul codificat de emiţător este decodificat şi acceptat de receptor. Cunoaşterea codului informaţiei obligă la respectarea semnelor şi simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu uşurinţă detectate şi corectate. Când semnificaţia este codificată în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este verbală. Dacă semnificaţia este purtată prin altceva decât cuvinte, mesajul şi comunicarea sunt non-verbale. Conţinutul şi maniera în care se comunică se află sub influenţa contextului comunicării. Evaluarea lui implică analiza mai multor dimensiuni contextuale: fizică, temporală, culturală, socială şi psihologică. Capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodată ignorată, iar mesajul trebuie atent construit.

Pentru oameni, relaţiile create prin comunicare contează uneori mult mai mult decât conţinutul informaţional transmis, astfel că rolul ei este acela de a crea comuniunea şi comunitatea.

Limbajul

Limbajul reprezintă orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea.

Limba reprezintă (sens comun) produsul social particular al facultăţii limbajului, ansamblul de convenţii necesare comunicării, schimbul de informaţii adoptate în mod mai mult sau mai puţin convenţional de către vorbitorii unei societăţi, pentru exercitarea acestei funcţii prin vorbire.

Putem spune că, limba a fost inventată pentru a permite oamenilor să-şi comunice gândurile, iar pentru aceasta vorbirea trebuia să reprezinte un tablou al gândirii, structurile gramaticale trebuiau să fie un fel de copie a structurilor intelectuale. Subordonarea funcţiei de reprezentare celei de comunicare a fost pusă sub semnul îndoielii de comparatişti. Aplicarea principiului economiei în comunicare provoacă de regulă eroziuni fonetice constante care pot face de nerecunoscut structurile gramaticale. Aşa se face că limbile „evoluate”, deşi răspund din ce în ce mai bine nevoilor de comunicare, nu mai pot pretinde la o adecvare în raport cu structurile gândirii, pierzindu-ş astfel funcţia reprezentativă.

Intelectul uman şi-a construit limba încercând să-şi alcătuiască o reprezentare a propriei lui imagini, „luându-se astfel în stăpânire printr-un act de reflexie devenit nu doar posibil ci şi necesar”.

Forme de comunicare:

Din punctul de vedere al psihologiei convenţionale avem două forme de comunicare:

1. Comunicarea verbală
   Comunicarea verbală foloseşte drept cod cuvintele limbii, care este cel mai sofisticat sistem de semnificaţii folosit de membrii unei societăţi. Cuvintele (lexicul) şi regulile de operare cu aceste semnificaţii (gramatica) fac posibilă nu numai comunicarea, ci şi dezvoltarea intelectului uman; în procesul învăţării, gândirea logică este formată prin înţelegerea implicaţiilor, relaţiilor exprimate prin noţiuni, judecăţi, raţionamente. Comunicarea verbală poate fi orală (se adresează analizatorului auditiv) sau scrisă (analizatorul vizual).
2. Comunicarea nonverbală
   Concomitent cu comunicarea verbală, fiecare participant la procesul de comunicare foloseşte o serie de alte coduri, nonverbale, care au rolul de a acompania şi nuanţa semnificaţiile, de a le contextualiza, în general de a facilita înţelegerea intenţiilor emiţătorului. Fiecare copil învaţă, prin impregnare şi imitaţie, înaintea codurilor lingvistice, o serie de elemente expresive cu valoare de comunicare (simboluri nonverbale), pe care participanţii la o cultură le folosesc ca pe un „limbaj” implicit, în sensul că nu este nevoie ca cineva să le descrie sau să încerce să le predea copiilor în mod explicit.

Conform raportului de percepere a informaţiei în contextul tipurilor de comunicare de către receptor, într-o comunicare orală există:

• 7% – cuvinte;
• 38% – paralimbaj (în principal intonaţii şi inflexiunile vocii);
• 55% – limbajul non-verbal.

Acest procentaj a fost stabilit pe la mijlocul anilor ’70 de A.Mehrabin şi M.Weiner în „Decoding of inconsistent comunication„.

Adoptând normele de comunicare verbală şi nonverbală, individul îşi precizează, într-o manieră implicită, poziţia pe care o adoptă în interacţiunea socială şi dorinţa sa de a fi tratat în conformitate cu această poziţie de către ceilalţi participanţi la comunicare. Cunoaşterea particularităţilor de comunicare nonverbală ale unui grup este esenţială pentru o persoană din exterior care doreşte să comunice eficient cu membrii săi. Este cunoscut modul în care profesorii cu experienţă, atunci când vorbesc elevilor, adoptă nu numai limbajul, ci şi elementele de comunicare nonverbală (gesturi, mimică etc.) familiare lor, făcându-se astfel mai uşor acceptaţi şi ascultaţi, tocmai datorită faptului că destinatarii comunicării îi percep ca apropiaţi, „populari”.

Comunicarea adult – copil

• Oare am uitat că şi noi am fost copii?
• Cum ar arăta copilul nostru peste 18 ani, atunci când ajunge la vârsta tinereţii? Oare se va descurca? Va fi un tânăr motivat, determinat?
• Ce vrem să devină copilul nostru? E o întrebare poate greşit pusă. Ce e mai bine pentru el?
• Ce ar vrea el? Dacă acum 20 de ani toţi ne vedeam doctori, actori, ingineri, oare ce îşi doresc copiii noştri în prezent?

Trăim înconjuraţi de reguli, formalism, informaţii mai mult sau mai puţin folositoare. Stăm sub presiunea de a fi responsabili, capabili, interesaţi de propria carieră. Uităm astfel să trăim cu adevărat. Ne transformăm copiii în adulţi, le cerem să facă tot ceea ce noi nu am reuşit, le oferim o educaţie performantă, dar uităm că ei vor să fie copii, vor să inveţe jucându-se, vor o poveste şi nu neapărat lecţii de matematică.

Ce îşi doreşte un copil?

• să fie Spiderman sau Spioanele
• să fie Ben 10 sau Barbie
• să fie în centrul atenţiei
• să fie liber şi nu constrâns
• să aibă părinţi fericiţi şi împliniţi
• să intre într-o lume de vis în care totul este posibil
• să fie ziua lor de naştere în fiecare zi
• să primească câte o jucărie în fiecare săptămână
• să fie invitaţi la petrecerile pentru copii
• să facă într-o zi cât facem noi într-o săptămână

De multe ori, dincolo de teorii, comunicarea adult-copil îşi pierde spontaneitatea şi se ajunge doar la un schimb de cereri, refuzuri, ameninţări şi condiţionări pe care aceştia şi le pun reciproc.

Copilul, de cele mai multe ori este educat într-o manieră lipsită de flexibilitate, pentru că părinţii nu ştiu ce să facă sau nu mai au energia necesară să mai facă ceva. În cazul în care vorbim despre un copil cu nevoi speciale, care necesită mai multă atenţie şi răbdare, experienţa arată că adeseori în relaţia părinte-copil ne lovim de probleme cum ar fi nevoia de comunicare a membrilor familiei adesea marginalizaţi, nevoia de suport afectiv şi de înţelegere, nevoia de informaţie, oboseala, îngrijorarea, deziluzia.