Copiii sunt adesea cea mai mare binecuvântare a vieţii şi, de asemenea, cea mai mare provocare a ei.
De peste douăzeci şi cinci de ani părinţii au început să observe că proprii lor copii au o voinţă puternică, o creativitate deosebită, sunt independenţi şi mândrii şi au un nivel ridicat de înţelegere spirituală. Deoarece sunt atât de evoluaţi, de cele mai multe ori găsesc lumea în care trăiesc plictisitoare, devin uşor dezinteresaţi, distraţi şi puţin depresivi.
Din aceste motive părinţii, rudele şi toţi cei implicaţi în creşterea lor se simt frustraţi şi nu ştiu cum să-i educe, ce atitudine să adopte faţă de ei, de întrebările şi problemele pe care le ridică. Cu cât cresc au tendinţa să se izoleze, nu se integrează în mediul în care trăiesc, iar uneori ajung să aibă probleme comportamentale pentru că se simt respinşi, singuri şi plicitsiţi de tot ceea ce se întâmplă în jurul lor.
Încă din perioada preşcolară ei sunt pregătiţi la un nivel la care şcoala nu este pregătită să-i primească şi de aceea sunt consideraţi, neatenţi, neastâmpăraţi, neînţelegători, şi mult prea agitaţi.
Totuşi, dacă îi privim cu atenţie constatăm că aceşti copii sunt extrem de inteligenţi, acumulează o mare cantitate de informaţie cu o viteză uluitoare şi fac nişte legături care până acum se făceau mult mai târziu. Sistemul de notare nu-i mai interesează. Ei ştiu că ştiu şi că sunt foarte buni într-o anumită direcţie. Tot ceea ce doresc este să fie ascultaţi, acceptaţi şi ajutaţi să se exprime într-un mod creativ, care să îi motiveze dorinţa de a învăţa.
Astfel, mulţi părinţi au început să-şi pună întrebări, să-şi dorească să-i ajute şi să-i înţeleagă, fiind conştienţi că de ei depinde modul în care vor creşte, se vor dezvolta şi exprima. Au început să-şi dea seama că tot ceea ce îşi doresc copiii este să le spunem că ştim cine sunt ei şi că putem să găsim acele mijloace de învăţare prin care ei să se simtă liberi şi fără constrângeri.