Credinţa că majoritatea bolilor sunt datorate acţiunii nefaste a duhurilor rele există la toate popoarele vechi, iar credinţele românilor referitoare la acţiunea fiinţelor demonice împotriva sănătăţii oamenilor nu sunt diferite în esenţă de celelalte credinţe cu un substrat arhaic din întreaga lume.
Asemenea fiinţe nevăzute care populează văzduhul satului românesc, uneori vrăjmaşe ale lui Dumnezeu, alteori identificându-se cu sacralitatea însăşi, întotdeauna însă periculoase pentru om, au o identitate bine precizată de poporul român, constituindu-se într-o largă paletă a fiinţelor mitologice.
Pe primul loc între vrajmaşii omului se află dracii, iar atunci când un demon este responsabil de natura unei boli, numele acelei boli se identifică cu cel al demonului.
Urmează strigoiul sau moroiul care este fie fantoma unei persoane decedate, fie manifestarea unei fiinţe omeneşti. Sub înfăţişarea unei umbre aceştia cutreieră prin locuri izolate sau prin gospodăriile rudelor şi cunoscuţilor făcându-şi de cap, speriind şi pocind trecătorii pe drum. Uneori se dau de trei ori peste cap şi se transformă în fiare. Alteori încalecă pe toiege vrăjite sau pe păsări măiestre pentru a cutreiera prin lumea aceasta sau prin cealaltă, pentru a-şi lovi duşmanii şi a le face pagube. Strigoii morţi, şi în special strigoaicele, sunt de o răutate neînchipuită, ucid copiii şi le sug sângele, strică căsătoriile, îi sărăcesc pe oameni, iau mana de la vaci şi de la semănături. Strigoii vii se consideră că nu sunt atât de periculoşi ca şi cei morţi. în Transilvania strigoii morţi sunt de multe ori identificaţi cu vampirii, ce vin şi sug sângele celor vii în timp ce aceştia dorm.
Un alt vrajmaş al omului este Avestiţa sau Samca. Prima înseamnă şi vrăjitoare, iar următoarea este totuna cu Baba-Coaja, care îi sperie pe copii. Ea poate fi văzută numai de vrăjitori sau de cei născuţi sâmbăta. Această fiinţă supranaturală chinuie copiii şi îi îmbolnăveşte greu. în Bucovina (în nordul ţării) se crede că sunt atinşi de samcă numai copiii până la patru ani, pe care îi face să tremure, să sară din somn şi să ofteze din greu. Samca este un duh feminin îngrozitor la vedere, cu părul capului rar şi lung până la călcâie. Are ochii roşii ca de foc şi-i joacă în cap ca nişte felinare bătute de vânt. Mâinile şi trupul îi sunt schimonosite, nu stau o clipă locului, se sucesc şi se strâmbă într-una, iar din gură bolboroseşte într-una cuvinte neînţelese. Se travesteşte însă sub diferite înfăţişări spre a se putea apropia de casele oamenilor, arătându-se femeilor însărcinate şi pruncilor, atât ziua cât şi noaptea, în diferite chipuri: ca pisică, câine, porc, capră, găină, cioară, broască, lăcustă, muscă, păianjen, umbră şi diferite năluciri etc.
Zburătorul sau Zmeul este un duh erotic masculin. Este numele (şi cauza!) tulburărilor şi primelor tânjiri de iubire ale fetelor pubere, el este cel ce le provoacă şi le întreţine patosul sexual. Uneoi el tulbură minţile victimelor sale, care tind către obsesia sexuală, mergând până la stări intense, febrile, de excitare urmată de orgasm. Alteori pătrunde nevăzut ca o adiere şi tulbură în somn corpul celor ce-l aşteaptă.
Poporul român are un respect deosebit pentru divinităţile feminine, pe care le numeşte Zâne. Ele sunt considerate fie bune, fie rele. în general basmele şi legendele româneşti vorbesc despre Zânele bune. Nu se ştie câte sunt, dar aproape toate locuiesc în palate de cleştar, în preajma apelor sau sub oglinda acestora. Zânele sunt nemuritoare şi au puteri miraculoase, iar frumuseţea lor orbitoare este proverbială. Sunt zvelte, foarte tinere, virgine şi îmbrăcate în haine albe sau străvezii. în împărăţia Zânelor nu moare nimeni, dar nici nu se naşte nimeni, acesta fiind tarâmul „tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte.” Fiind promis din timpuri imemoriale parcă, acest tîrâm este veşnic dorit, fiind găsit însă numai de către Făt-Frumos. Zânele sunt adesea binevoitoare cu oamenii cinstiţi, cu cei care luptă pentru dreptate, pentru frumos sau pentru dragoste. Zânele chiar se îndrăgostesc de vreun tânăr cu care se căsătoresc, devenind muritoare ca şi femeile. Apele unde locuiesc Zânele sunt bune pentru vindecarea bolilor pricinuite de Zâne. De fapt, cei care merg la aceste ape invocă ajutorul sau iertarea Zânelor. Vizita bolnavului la izvoarele Zânelor mai întotdeauna se face la revărsatul zorilor, pe nemâncate; în caz cotrar, considerându-se batjocorite, ele se supără mai rău şi îl mai pedepsesc odată. Cei ce se duc la izvoarele Zânelor, trebuie să se îmbrace în alb, într-o pânză albă, cu o basma albă, să ia cu sine un buchet de Busuioc uscat, legat cu o aţă roşie, unsă cu miere şi cu un ban de argint foarte subţire. Sosind la apa Albelor se aprinde o lumânare şi, după ce este lipită de rădăcina arborelui (în general, majoritatea izvoarelor cu Zâne se află în păduri de fagi, chiar la rădăcina lor) sau de piatra de sub care ţâşneşte apa, suferindul pune banul de argint în apă şi adresează o rugă-descântec. Bolnavul obişnuieşte să îşi spele organul suferind în apa fântânei (sau izvorului), apoi pleacă degrabă; lăsând lumânarea, Busuiocul şi celelalte daruri (eventual tămâie, o turtă).
Ielele sunt considerate Zâne rele care afectează (intră în om) mâna, trupul, nasul sau piciorul omului, ele tulbură creierii, amuţesc gura, asurzesc urechile etc. Ele nu au trup de carne, ci sunt „năluci” în chip de femei tinere şi vesele. Sunt „stăpânele vântului” şi zboară sau „umblă” prin văzduh. Invizibile, noaptea însă pot fi văzute. Sunt frumoase, tinere, seducătoare, voluptoase, nebunatice, vesele, zburdalnice, nemuritoare şi sfinte. Au aripi şi zboară cu părul despletit, dezbrăcate peste mijloc, cu sânii goi, îmbrăcate în mătase albă şi purtând coroane pe cap. Dintre toate fiinţe supranaturale care pot face rău oamenilor cele mai temute sunt Ielele. Din acest motiv nici o altă fiinţă mitologică nu are atâtea nume câte au Ielele, nume eufemistice, create anume pentru a le îmbuna şi a nu atrage efectele mâniei lor. Se crede despre Iele că trăiesc în păduri îndepărtate şi în zăvoaie, în peşteri şi în văzduh, se crede că se hrănesc cu flori şi că beau apă din izvoarele pure. De regulă, locul lor de petrecere este în apropierea apelor din păduri şi a izvoarelor în care se scaldă, în jurul cărora dansează apoi în horă până după miezul nopţii. Ielele se pot deplasa cu viteze fabuloase, parcurgând „nouă mări şi nouă ţări” într-o singură noapte, folosind uneori trăsuri cu cai de foc. Locurile în care ele au „horit” rămân arse ca de foc, iar crengile copacilor din jur sunt pârlite. Când, mult mai târziu, iarba poate răsări din nou, ea are o culoare întunecată şi nu este păscută de vite, iar solul devine propice dezvoltării ciupercilor din specia Lingura Zânei (Ganoderma lucidum). în general sunt atribuite Ielelor bolile de nervi, nebunia şi reumatismul articular. Dacă un om era prins într-un vârtej din aer iscat din senin şi apoi îi apăreau orice fel de afecţiuni ale pielii, se spune că a fost atins de Iele. Ca să nu fie „bântuiţi” de Iele, oamenii sunt sfătuiţi să poarte trei căţei de usturoi în pungă, în curea sau în brâu. Unul dintre puţinele remedii împotriva răului pricinuit de Iele este descântecul.
Alte fiinţe asemănătoare Ielelor sunt Rusaliile. Totuşi, spre deosebire de Iele acestea umblă pe pământ numai în anumite momente, îndeosebi în Săptămâna Rusaliilor. Ele sunt în general descrise fie ca bătrâne, urâte şi gârbovite de bătrâneţe, fie ca trei ţigănci.
în Săptămâna Rusaliilor, care începe în Duminica Rusaliilor, nu se munceşte, căci în zilele consacrate lor, ele zboară rpin văzduh, cântă şi joacă pe la fântâni, pe la cruci, pe la răspântii, prin poieni, iar pe cine prind că lucrează se răzbună schilodindu-l, scoţându-i ochii, arzându-l sau înnebunidu-l. Sunt descrise ca purtând în mâini nişte unelte tăioase şi frigări ascuţite cu care vatămă oamenii. Deşi numele Rusaliilor pare să fie de origine slavă, însemnând un fel de nimfe, poporul român l-a apropiat însă de „Rusalim” (Ierusalim), iar cercetătorii de latinescul rosalia.