Plante

Plantele sunt considerate de ţăranul român fiinţe vii care aud, văd, simt, suferă, au suflet.

Astfel în virtutea acestei credinţe se foloseşte salcia pentru a vindeca de hernie, rugul (Rosa canina) pentru epilepsie, ulmul pentru a scăpa de negi şi exemplele pot continua.

De asemenea înţelepciunea populară afirmă importanţa păstrării legăturii cu pământul. ?ăranii umblă de multe ori vara desculţi, mai ales la cosit, iar casele ţărăneşti au pământ pe jos şi pe prispe. Este bine ca vara copiii să fie lăsaţi să umble desculţi, aşa cum umblă de veacuri copiii ţăranilor. Cu cât legătura lor cu toate elementele naturii este mai directă în timpul verii, cu atât ei vor fi mai bine apăraţi de toate bolile din timpul iernii. încă de pe vremea geto-dacilor, o serie de plante ce cresc pe teritoriul României, erau cunoscute şi întrebuinţate ca ierburi de leac, reputaţia unora dintre ele mergând până acolo încât în percepţia populară apar şi astăzi ca fiind înzestrate cu virtuţi extraordinare. Multe dintre aceste plante sunt considerate sfinte, aşa cum este cazul Mătrăgunei (Atropa belladona). Alte plante, aşa cum sunt Usturoiul, Avrămeasa, Leuşteanul, Pelinul, Omagul ş.a sunt nesuferite duhurilor sau strigoilor, fiind folosite ca atare de către ţărani. Prin fâneţe sau pe lângă pâraie creşte uneori o plantă cu flori roz purpurii numită Dragostea sau Masa Raiului (Sedum fabaria). Primăvara, această plantă este adusă din locurile în care creşte şi se sădeşte în grădina casei, în loc ferit, curat, în credinţa că este protectoare a dragostei, că apără pe cei ai casei de cei răi, care vor să o strice. în unele sate, când înfloreşte, se rupe câte un fir pentru fiecare din casă, se pune la grindă şi cel al cărui fir se usucă se spune că va muri în acel an, dar dacă creşte şi se înfăşoară pe după grindă, este semn că va trăi mult. Buruienile de leac se culeg atât primăvara, cât şi toamna. Cei care le recoltează nu ţin neapărat seama de momentul când planta este în deplinătatea puterilor ei naturale, când a ajuns la maturitate sau când este mai plină de seve. Acţiunea de recoltare a acestor plante se desfăşoară după considerente magice, în anumite momente cosmice, urmând un ritual caracteristic. Alte plante se strâng la date bine precizate. Astfel, Sulfina (Melieotus officinali) se culege numai în ziua de Sânziene şi la Ziua Crucii, iar Seminocul (Medicago falcata), numit şi Vârtejul Pământului se strânge numai pe vremea secerii.

Pentru ţărani, uscarea ierburilor strânse este simplă. După ce au fost culese, se fac mănunchi lungi de până la 20 cm, se leagă cu una dintre ierburi, iar acasă se pun sub streaşina casei sau se atârnă de o grindă în pod. Când devin necesare ele se dau bolnavilor să le bea ca fiertură, să se oblojească cu ele sau să le pună în apa de scăldat.

De multe ori sacralitatea plantelor este cea care le conferă puterea tămăduitore, iar această putere poate fi însoţită de calităţi de tip ocular, aşa cum se întâmplă în cadrul Duminicuţei (Lysimachia nummularia), plantă ce creşte prin păduri, prin poieni, prin zăvoaie sau pe malul apelor. în locul unde este culeasă, se lasă ofrandă de pâine şi sare. Adusă acasă se foloseşte la copiii care nu merg în picioare; se pune lângă foc, pe vatră, cu pâine şi sare alături, şi dacă se înnegreşte este semn că vor muri, dacă nu, este semn că vor trăi.

Astfel unele plante ocupă un rol esenţial în medicina tradiţională românească. De exemplu, Mătrăguna (Atropa belladonna), este o plantă halucinantă (viziunile pe care le dă consumarea sa sunt asemănătoare cu cele date de Peyotl, fiind însoţite însă de trăiri terifiante, de tulburări afective), aşa cum sunt cele de Doamna Codrului, Doamna Mare, Iarba(Floarea)Codrului, împărăteasă(a Buruienilor), care este folosită în foarte multe practici magice. Toate părţile plantei, maiales rădăcina, frunzele şi fructele au un conţinut bogat în alcaloizi, cu o puternică acţiune asupra sistemului nervos. Ritul culesului Mătrăgunei trebuie îndeplinit pe timp de Lună Plină, în aprilie-mai, înaintea Rusaliilor (în unele părţi chiar în timpul Rusaliilor), după această dată încetează virtuţile magice ale plantei. O a doua fază a ritului constă în aşezarea spate în spate a culegătoarelor, una cu faţa la răsărit, iar cealaltă la apus. Cea cu faţa spre apus ridică Mătrăguna şi o transmite astfel celei cu faţa spre răsărit. Deşi periculoasă, fiind otrăvitoare, Mătrăguna este folosită uneori pentru felurite boli de lungă durată, consumul ei dând un fel de „nebunie” urmată apoi de vindecarea totală. Puţini sunt însă cei care recurg la acest mijloc, deoarece poate duce chiar la moarte. în scop pur medicinal Mătrăguna, culeasă tot ritualic, se punea pe umflături. Cu frunze aprinse se trata tusea, iar rădăcina plămădită se folosea contra reumatismului.

O altă plantă halucinogenă este Mătrăguna Mică (Scopolia carniloica) numită şi Mutulic sau chiar Iarba Codrului şi Mătrăgună (în Carpaţii Apuseni). Această plantă nu poate fi culeasă de oricine, ci numai de anumite femei bătrâne sau copii, căci în concepţia populară copiii sunt neprihăniţi, iar femeile bătrâne se roagă, postesc şi se gândesc la viaţa viitoare. Mătrăguna mică trebuie culeasă de către aceştia pentru a fi ferită de atingerea păcatului lumesc, atingere care ar putea să aducă chiar înrăutăţirea stării bolnavului. Culegerea pentru întrebuinţări magice implică şi mai multe precauţii; se aprinde lumină, tămâie, i se aduc daruri. Această plantă are reputaţia că alungă umbrele grele ce învăluie viitorul, prevestind durata vieţii, dacă omul va mai trăi mult ori puţin, prevesteşte vindecarea bolilor grave ori moartea. în credinţele bătrânelor ea ghiceşte până şi intenţiile celui ce se apropie de ea (mai ales intenţiile ce o privesc direct). în faţa destinului, a morţii, frunzele sale se pleoştesc. Ca şi Mătrăguna, Mătrăguna mică poate fi folosită şi în scopuri mai puţin bune, putând cauza moarte duşmanilor celui ce o foloseşte.

O altă plantă importantă în cultura tradiţională românească este Floarea de ferigă (Dryopterts filix-mas) care mai este numită şi Iarba ?arpelui. Tradiţia populară spune că această plantă are o floare albă şi strălucitoare ca o stea, ce înfloreşte în fiecare an numai în Noaptea de Sânziene (23 sau 24 iunie), între ceasurile 10 şi 12, şi ţine numai până la vreamea cântării cocoşului. Deşi botaniştii susţin că floarea Ferigăi este doar o legendă, poporul insistă că floarea sa este foarte frumoasă, că nu o poate vedea oricine, şi, legat de această floare există o seamă de credinţe fantastice. Folclorul românesc indică că nimeni nu poate vedea şi avea floarea de ferigă, din cauză că fiinţele nevăzute voiesc să o aibă numai pentru ele.

Planta miraculoasă a românilor, căruia i se atribuie cele mai mari virtuţi magice este Iarba Fierului (Iarba Fiarelor – Actaea spicata). Astfel, cine şi-o încrustează sub pielea palmei, nu poate fi nici măcar încătuşat, prin simpla atingere putând descuia orice încuietoare. Mai are însuşirea ca, pe cel ce o posedă, să îl apere de armele de fier, atrage banii spre stăpânul ei, conferă înţelegerea limbii animalelor şi plantelor. Cu ea se pot deschide uşile ferecate ce duc la ascunse comori subpământene. Credinţele româneşti legate de această plantă sunt neobişnuite. Se spune despre ea că se găseşte foarte greu, şi că numai puţini oameni o posedă, putând astfel să deschidă orice lacăt, orice încuietoare. Se crede că se găseşte printre ierburile obişnuite, dar numai un an stă în acelaşi loc, în al doilea an răsărind peste trei ape curgătoare şi tot aşa, până în al nouălea an, când revine în acelaşi loc.

Amintit în cântecele populare, Leuşteanul (Levisticum officinale, radix) este o plantă folosită în descântece împotriva Ielelor, de întoarcerea laptelui şi împotriva şarpelui. Este cea mai însemnată plantă din grădina de legume, având o influenţă magică asupra întregii grădini. De aceea se spune că dacă ţi se fură Leuştean din grădină, ţi se vor usca toate verdeţurile. Are multe întrebuinţări în medicina populară.

În tradiţia românească planta elixir, care menţine tinereţea şi sănătatea este Angelica (Angelica arhangelica).

Măselariţa (Hyoscyamus niger), numită şi Nebunariţă creşte pe lângă drumuri, în locuri grase şi umede, printre dărâmături, prin gunoaie, în general prin locuri neumblate. Seminţele sale sunt mici, negre şi stau într-o capsulă cu căpăcel deasupra. La sate,seminţele Măselariţei erau întrebuinţate contra durerii de măsele.

Socul (Sambucus nigra) este un arbore mic răspândit pe marginea pâraielor, pe lângă garduri, prin locuri uitate, prin păduri. Are inflorescenţe melifere şi cu recunoscute virtuţi medicale, iar ramurile au în mijloc o măduvă albă uşor de extras, fapt ce explică folosirea lor în confecţionarea de fluiere. Se spune că sub Soc locuieşte un duh vrăjmaş care păzeşte comorile îngropate sub el, nelăsând pe nimeni să se apropie de ele. Floarea de Soc se întrebunţează în medicina ţărănească împotriva tusei, a emfizemului pulmonar (se bea ca infuzie), răguşelii (se face o fiertură din flori de Soc şi de Muşeţel care se bea seara la culcare, învelind bine bolnavul să transpire), vărsatului de vânt (varicelă) şi scrofulelor (amigdalita). Din florile de Soc se prepară o băutură răcoritoare, Socata, pe care mulţi români o consumă ca pe o cură de primăvară. Ceaiul din flori de Soc măreşte cantitatea de lapte la femeile care alăptează.

În medicina tradiţională un loc aparte îl ocupă Tătăneasa sau Iarba lui Tatin (Sympyhum officinale). Este o plantă care rareori depăşeşte înălţimea de 1metru. Rădăcinile ei cilindrice sunt puternic zbârcite în lung şi uneori contorsionate, au culoare cenuşie, aproape neagră; sunt folosite în medicina populară în bronşite, în tuse, în ulcer stomacal, în stoparea cancerului etc. Aproape peste tot în România, Tătăneasa era folosită pentru vindecarea scrântiturilor şi fracturilor.

Atât Usturoiul (Allium sativum) toamnă, cât şi cel de vară (deosebiţi după modul de răsădire), este folosit la diferite leacuri,descântece şi vrăji. Cel de toamnă însă, după cum afirmă cunoscătorii, este cu mult mai bun la leacuri şi vrăji. Usturoiul este şi cel mai bun mijloc de apărare împotriva spiritelor necurate.

Pentru români Busuiocul (Ocimum basilicul) este considerată planta dragostei. Ea atrage deopotrivă dragostea bărbaţilor sau a femeilor către cei ce o folosesc. Când mergeau duminica sau de sărbători la biserică, la petreceri şi la joc, fetele românce îşi puneau bucheţele de Busuioc în păr, la salbe şi la sân, iar feciorii îl puneau în pălării şi în căciuli. Conform mitologiei româneşti, Busuiocul a crescut dintr-o iubire neîmplinită. Astfel, odată o copilă tânără şi frumoasă a murit lăsând în urmă un iubit disperat. în acel timp era foare mare secetă şi arşiţa soarelui veştejise florile. Iubitul fetei mergea în fiecare zi la mormântul ei şi vărsa şiroaie de lacrimi. La capul copilei a început să crească o floare, care fiind mereu udată de lacrimile iubitului ei, crescu şi dobândi un frumos miros. Floarea s-a numit după numele acelui tânăr îndrăgostit, Busuioc. Această plantă este indispensabilă în leacurile şi în farmecele de dragoste. în scop medicinal Busuiocul se pune la tăieturi şi la bube, iar în caz de inflamarea ganglionului limfatic frunzele sale se pun în legături. Fumul rezultat din punerea Busuiocului pe foc se trage în piept, contra tusei, şi penas contra guturaiului. Cu tulpini aprinse de Busuioc se ard negii. împotriva durerilor de cap se face o legătură cu seminţe de Busuioc. Această plantă esteun stimulent general,dar luată ca ceai, o ceaşcă seara la culcare, favorizează somnul.

Din categoria plantelor care resping duhurile şi strigoii face parte şi Avrămeasca (Gratiola officinalis) (numită şi Milostivă şi Creştinească). Este o plantă veninoasă cu proprietăţi iritante şi este considerată un vomitiv drastic, periculos.

Planta care din punct de vedere medicinal are aceleaşi proprietăţi farmaceutice ca şi Socul, dar multmai puternice se numeşte Boz (Sambucus ebulus). El este direct implicat în în riturile de invocare a ploii, în timp de secetă sau în anumite zile importante din punct de vedere calendaristic în dezvoltarea vegetaţiei.

Sânzienele (Galium verum) numite şi Drăgaica sunt printre cele mai iubite flori de către popor, de aceea numele lor a fost dat celei mai vechi şi importante sărbători româneşti, Sânzienelor (numită şi Nedeia sau Drăgaica), ce se ţine la 24 iunie. Aceste plante sunt flori galbene aurii cu miros plăcut ce cresc prin fâneţe, prin livezi sau pe margini de pădure. Noaptea de Sânziene este noaptea de 24 iunie, noapte recunoscută astăzi pretutindeni ca având virtuţi magice. La mijlocul acestei nopţi este rânduit un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile, este un moment de contact între lumea noastră şi „lumea cealaltă”. La români se crede că în această noapte încing hore Sânzienele şi că acum trebuiesc culese ierburile de leac pentru a fi eficiente. Tot acum, folosind practici divinatorii, tinerii îşi află viitorul, iar animalele, oriunde s-ar afla, se strâng şi stau la sfat. Cine le pîndeşte le poate asculta, şi poate afla astfel multe taine sau anumite comori.

Call Now Button